Buna ziua,
…. La rugamintea lui Radu, va trimit lista cu persoanele pe care noi le-am propus pentru titulatura de membru de onoare, lista pe care am votat-o la data de 12 iulie 2006, intr-o sedinta a Consiliului de Conducere. Pentru ca in mod sigur ne-au scapat fosti membri care merita pe deplin acest statut, va rugam pe dumneavoastra sa ne ajutati sa o completam cum se cuvine.
Lista noastra cuprinde: Cristian Goran,Ioan Povara, Horia Chirita, Bogdan Petrescu, Cristian Lascu, Gheorghe Ponta, Gabriel Diaconu, Cristian Panaiotu, Doru Badescu, Gheorghe Aldica, Dragos Petrescu, Vladimir Dudnic, Bebe Stoica, Razvan Petrescu, LIANA TOMA, Andrei Posmosanu, Gigi Paul Dragomir
Cu respect,
Ioana Panoiu
Secretar FV
Mai 25, 2009
Duminica trecuta am venit de pe Valea Cernei si de atunci vartejul evenimentelor in care am intrat, m-a obosit peste masura. De-abia intrasem in casa de la drum cand, tarrr telefonul. Era sefa care suna adunarea pentru luni la mitingul cercetarii. M-am prezentat plina de elan si noroc ca am intrebat ce nemultumiri avem (lipsisem 10 zile din capitala si nu eram la curent cu noutatile) pentru ca avand reflexele adormite de oboseala nu am vazut cand s-a facut gol in jurul meu. Reporterii cautau fraieri pentru interviuri si colegele au fugit ca potarnichiile. Am ramas eu, victima perfecta. Si uite asa am acordat interviu la TVR1, la jurnalul de seara, ca o adevarata VIPa. Asa ca la urmatoarea intalnire vreau sa se vada putina consideratie in ochii tai, ce papucii mei… Miercuri trebuia sa predau raportul de faza. Avusesem tentative de predare si in decembrie, ianuarie si aprilie, toate incheiate in coada de peste pentru ca ministerul nu avea bani sa onoreze eforturile noastre.
De data asta insa… surpriza. Raportul vechi fusese anulat, acum trebuind sa-l predau pe cel din octombrie. Si pune-te neica pe scris… Aveam la dispozitie doar o zi si jumatate. L-am predat la timp si… chiar a fost elogiat! Pentru ca saptamana sa se termine in tromba, am reluat amenajarile din casa. Mai aveam ceva materiale de randul trecut si joi am mai cumparat cate ceva. Vineri, sambata si duminica am avut santier in casa, azi noapte culcandu-ma la 12, dupa ce am facut curatenie generala. Bilantul se prezinta astfel: gresie in camara si debara, hol, balcon si logie; gresie si faianta in baie, WC-ul de serviciu si bucatarie, zugravit debara, camara si hol. Zi si tu, cum naiba sa nu fii mort de oboseala …
Si acum o sa-ti povestesc una din pataniile de la Herculane. Stam in vila lui Jean, colegul din Germania, in camera 4, avand colegi de suferinta pe Tudor, Felix (Mititelul), Alien si ursul Tedi, o namila de jucarie. Baietii se distrau in fiecare seara aruncandul ursul in patul unui nefericit. Cand l-au aruncat pe mine, l-am prins de cap sa-l azvarl pe dulap. Ursul s-a descusut la gat si au inceput sa curga bureteii din el. “L-ai muscat de jugulara, giurgiuveanca razboinica!” arata Felix dezaprobator spre mine. “Trebuie operat de urgenta ca mai e si strain pe deasupra!” mai adauga el in timp ce tasnea pe usa dupa ac si ata. Intre timp Alien a pregatit ursul de operatie delimitand cu hartie igienica campul steril. La revenirea lui Felix, intreaga echipa si-a pus masca peste gura (fasii de hartie igienica legate cu cate o fundita la spate). Si pentru ca orice pacient este conectat la aparate, Tudor bipaia din cand in cand asemenea batailor de cord.
Alien stergea cu grija fruntea transpirata de atata concentrare a Micutului cand… stupoare. Inima lui Tedi incepu sa bata navalnic, semn ca Tedi e pe duca. Sa te tii resuscitare! Felix ii masa cordul si ii da palme in timp ce Tudor ii facea clasica respiratie buche a buche. Revenit din morti, Tedi incepu sa se lamenteze. “M-a adus Jean din Germania ca sa ma omoare romanii!...” La finalul interventiei, a lesinat doctorul. Citise pe eticheta ca Tedi era din Targu Mures si nu Germanica, cum se da el mare… "Gogoasa si Tulucan mai lipsesc ca sa fie distractia completa!" completa Tudor plin de amaraciune la sfarsit, ca distractiei ii lipseau tocmai sarea si piperul deplasarilor.
Iunie 24 2009
In aceasta deplasare am aflat ca tu ai fost sufletul intregii paranghelii. Iti multumesc ca am retrait un pic din atmosfera de altadata. Am revazut cu nostalgie pe Geo, primul meu tovaras de cort, pe Panaiotu, colegul de mers pe teren, pe Goran- coechipierul meu din Liciovacea. I-am revazut cu emotie pe Lulu, Chirita, Terteleac, Luminita, Aura, Tabita si pe tine. Ce echipa redutabila alcatuiam odata... Pacat ca a lipsit Tiberiu!...Pentru toate aceste trairi iti multumesc din suflet. Si mai ales ca l-am revazut pe Martin, cel de care ma indragostisem in Liciovacea...Pe unii abia i-am recunoscut, altii mi-au parut neschimbati. Ce vrei, timpul isi spune cuvantul...Mi-ai creat o bucurie imensa, la care o sa ma gandesc cu nostalgie multa vreme.
August 4, 2009
Ca sa vezi ca nu va uit si ca sa-ti amintesc ca n-am invatat nimic in ciuda varstei, ciuleste urechile...In week-end am fost in Piatra Craiului. Am plecat cu Tudor, Elena si Georgiana vineri seara, ajungand pe la 10 la cabana Garofita, cu scopul declarat de a face creasta sudica a doua zi. Prognoza semnala ploaie sambata. De dimineata, ne-am sculat la 7, hotarati sa spargem muntii. Pe la 8 am pornit la drum dupa ce l-am trimis pe Tudor sa anunte cabanierului traseul ce-l vom urma. Ceea ce aflase cabanierul, mie imi era complet necunoscut. Stiam doar ca urma sa ajungem intr-o poiana. Binenteles ca, in stilul caracteristic, mi-am luat picioarele la spinare piuind din cand in cand ca sa tin legatura cu grupul. La prima intersectie am strigat la Tudor ca o sageata arata spre Plaiul Foii. “Tine-o tot inante” - veni aprobarea lui. M-am lasat furata de drum pana am ajuns la alta sageata: Marele Grohotis. Am urlat iar la Tudor daca o iau pe acolo. Fiind departe, eu am inteles ca nu, in timp ce el ar fi spus “nu stiu” (trebuia sa consulte harta). Cert este ca mi-a cerut sa-l astept (am auzit-o cu urechile mele). Am zbughit-o mai departe urmand triunghiul rosu pana la o rascruce cu doua sageti: cruce albastra spre Marele Grohotis si triunghiul rosu spre cabana Voina, 8-9 ore. Am piut iar sa primesc indicatii dar pentru ca nu mi-a raspuns nimeni, m-am culcat in poteca, fiind moarta de somn. Dupa 20 min m-am trezit si am realizat ca au luat-o pe alt drum. “Care sa fie acela daca a spus ca nu mergem pe Marele Grohotis?” Am luat-o pe cruce albastra spre Marele Grohotis piuind din toti rarunchii. Neprimind nici un raspuns am revenit iar la intersectie. Am pornit iar pe cruce albastra. Dupa doua preumblari intre intersectie si crucea galbena am auzit un piuit slab de raspuns. Fericita ca i-am gasit m-am asternut la drum si am dat peste…un grup necunoscut. I-am intrebat daca au vazut un baiat cu doua fete
“Pe Tudor?” – imi replica necunoscutul, lasandu-ma muta de uimire. Fiind preocuta sa-mi gasesc colegii nu am intrebat de unde il cunoaste. Am dat bice sa-l ajung pe cel cu harta. “Unde vreti sa ajungeti?” – ma intreba seful grupului, ca un om normal. Raspunsul meu l-a dezarmat complet: “Nu stiu”. Apoi mi-am adus aminte ca era vorba de o poiana. “Atunci luati-o spre dreapta” – ma sfatui omul binevoitor. Inainte de a pleca, baietii din grup m-au rugat sa le car si lor rucsacii ca sunt destul de vioaie.
Am inceput sa alerg pe munte chiuind de mama focului, doar doar o sa-i prind din urma. Triunghiul albastru pe care il urmam conducea spre creasta Pietrii Craiului prin saua Funduri. Traseul destul de dificil, urca pe niste grohotisuri expuse. Am intalnit si un cablu. Le-am depasit pe toate, hotarata sa-mi spal greseala actuala si pe celelalte din trecut. Pe creasta am luat cercul rosu care ducea spre varful Baciului/Omului, 4 ore. Dupa ce am urcat varful Funduri, nori amenintatori se vedeau in zare, tunetele trezindu-mi fiori de gheta pe sira spinarii. Am admirat in fuga peisajul care incerca sa-mi atraga atentia cu oglinda lacului Pecineaga, o cabana si muntii dezgoliti de paduri. (S-a taiat in disperare, pentru o imbogatire rapida. Bietii munti golasi isi expun disperati ranile lasate de drujbe, suferind in tacere). Tunetele si fulgere m-au adus cu picioarele pe pamant. “La vale cat mai repede, sa nu te prinda potopul singura, pe creasta” era gandul care imi sfredelea creierii incinsi de efortul urcusului.
Daca se udau stancile era dificil sa cobor. Cum eram singura, daca as fi patit ceva, nu stia nimeni de mine. Am luat-o la vale inconjurata de tunete. Din dorinta de a ajunge cat mai repede jos am ratacit traseul la nici 30 de metri de creasta: in loc de jnepenis am urmat un grohotis (mi s-a parut ca zaresc urme de pasi) pana la niste pereti abrupti. Haul care se casca sub picioarele mele, m-a trezit la realitate si m-am catarat inapoi pe grohotis, cu inima cat un purice. Am revenit in poteca si n-am mai pierdut drumul. Tunetele si-au marit frecventa si la fiecare bubuiala fugeam de parca aveam o haita pe urme. L-a un moment dat am dat peste o capra neagra in mijlocul drumului. Probabil ca vantul o impiedicase sa-mi simta prezenta. Ne-am speriat amandoua si, dupa un moment de ezitare, ne-am urmat fiecare traseul. Am uitat sa-ti spun ca pe stanci erau afine, si multe garofite (celebra garofita de Piatra Craiului) precum si o multime de alte flori, pe care nu am avut prilejul sa le admir, in goana mea nebuna. Aproape de cerdacul Stanciului m-am intalnit cu o pereche. Am vrut sa-i sfatuiesc sa se lase pagubasi ca vine ploaia dar n-am putut sa scot nici un sunet. De cand plecasem de la cabana nu bausem nici un strop de apa (desi caram cu mine o sticla de un litru si jumatate) si aveam gura uscata. I-am intors din drum si cand am intrat in padure a inceput ploaia. Inainte de a asta am schimbat cateva cuvinte cu doi tineri biospeologi care adunasera goange in pestera Stanciului si ii gasisem in grupul numeros de la urcare. S-au mirat ca am ajuns in creasta atat de repede. Jos, in vale, a stat si ploaia. Neavand nici-o grija, m-am pierdut in zmeuris mancand pe saturate zmeura si fragi. Mi-era foarte foame. La cabana i-am cerut cabanierului o harta sa vad si eu pe unde bantuisem si unde gresisem. Atunci mi-a spus cabanierul ca Tudor s-a dus in Poiana Ascutita adica, in sens opus. Am stat o ora la povesti si am aflat ca il chema Dan Nutu, are 55 de ani si a facut speologie la Racovita (rivalii de moarte ai Focului Viu, cercul meu de capatai) unde a fost si presedinte. Am depanat amintiri despre prieteni comuni si apoi l-am intrebat ce se mai poate vizita in zona. “Poiana Tamasel, aflata la o ora de aici, cu un urcus foarte abrupt”. Mi-am luat picioarele la spinare spre poiana, ajungand dupa doar 30 min. In poiana era o stana cu un catel negru. Ciobanii, am aflat la coborare, erau plecati cu oile. Aveau 700 de oi, 4 magari si 10 caini. Daca ar fi fost la stana, cred ca ma sfasiau cainii. Din poiana Tamasel erau 4 sageti: spre Plaiul Foii, spre cabana Voina, spre Umerii Pietrii Craiului si cerdacul Stanciului si spre cabana Garofita. Am admirat Marele Grohotis (nu mai imi cautam colegii), am vazut o limba mare de gheata pe unul din versanti si norii care se buluceau din toate partile.
M-am intors la cabana, moarta de foame si de sete. Am golit sticla de apa pe care am carat-o dupa mine peste tot, am asezat pelerina de ploaie pe iarba si m-am culcat la roata masinii. Cortul fusese strans inainte de plecare si masina era incuiata, cu cheile la Tudor. M-am trezit cand ciobanii si-au manat turmele pe langa mine spre poiana Tamasel. M-am crucit vazand magarii care mancau ciulinii plini de tepi. Ce limba puteau sa aiba oare? Ciinii, exemplare de ciobanesti mioritici, m-au lasat in plata Domnului stiind ca sunt pe teren neutru. Daca ma prindeau la stana, se schimba calimera. Bine ca erau plecati cand le-am incalcat teritoriul. Am gonit oile ca sa nu umple cu cacareze locul de masa si cort si, fericita ca am facut si eu un lucru bun pentru prietenii mei, am mai tras un puiut de somn. Apoi m-am sculat, am pus pelerina de ploaie pe mine si m-am indreptat spre cabana. La nici doua minute a inceput potopul. Cerul era brazdat de fulgere si tunete si ploaia cadea in cascada. Pe drum curgeau suvoaie repezi si colegii nu venisera inca. Daca ma cautau pe creasta? Ingrijorarea crestea pe masura ce timpul trecea si ploaia nu dadea semne de oboseala. Cand a stat ploaia (a durat 45 de min.) au aparut si colegii uzi pana la chiloti. In jurul mesei au inceput sa curga povestile, fiecare trecand prin aventuri incredibile. Apoi s-au scos aparatele de fotografiat, imaginile demonstrand ca totul a fost real. Numai eu n-am avut aparat. La povesti a venit si cabanierul. Departe de casa se reintregea familia mare a speologilor. Urmatoarea dimineata m-am sculat la 6 sa fac baie in rau si sa ma spal pe cap. Si pentru ca tremuram de frig (afara erau 100 C dupa ploaia rece) am plecat la vale dupa o raza de soare pe care am gasit-o dupa 4 km. Daca adaugam la cabanier pe cei doi tineri biospeologi si pe cei doi speologi din Cluj putem spune ca speologii se inmultesc mai rau ca iepurii. La final i-am promis lui Tudor ca n-o sa ma mai departez de grup, in speranta ca o sa ma mai ia pe teren.
Septembrie 18, 2009
In perioada 4-6 sep. am fost cu Tudor si Elena la Izverna. Acolo urma sa ne intalnim cu Emil, gazda noastra, profesor de geografie. Pe drum, am cumparat doi pepeni din camioneta unui cetatean, ratacit cu marfa intr-o benzinarie. I-am ales indelung: suficienti de mari ca sa nu fie vesteji, ciocaniti cu indarjire sa corespunda la tonalitate, fara bube si pete, cu coaja neteda, cu alte cuvinte, cei mai grozavi dintre semenii lor. Fericiti de achizitie, am mai oprit intr-o localitate, sa cumpere Tudor cate ceva. Revenit la masina, a deschis portbagajul si unul din pepeni s-a rostogolit, spargandu-se cu zgomot de caldaram. Parfumul de pepene copt s-a raspandit imediat in jur. Tudor si Elena si-au luat cate o bucata mai mare si s-au apucat sa manance cu pofta, ca sa limiteze paguba. A fost primul incident care avea sa anunte si altele. La Izverna am ajuns in miez de noapte, incarcati ca albinutele: salam, branza si cascaval, masline, ceapa rosie, ardei si rosii, friptura din ceafa de porc, pandispan cu prune si piersici si 12 cutii de bere pentru ca o vorba din batrani recomanda mancarea ca fudulie punand insa la temelie, bautura. Si cum batranii sunt intelepti prin definitie, de ce sa le ignori sfaturile?
Cand am intrat in curte, m-a intampinat un dulau negru si barbos, cu picioare de gazela – Tomita, corcitura de brac si ciobanesc. A fost dragoste la prima vedere, Tomita napustindu-se spre mine sa ma darame, nu alta. Desi Tudor si Elena erau cunostintele lui mai vechi, Tomita a simtit instinctiv cine-i responsabila bunatatilor din sacose. Dupa ce am mancat, am ramas la povesti pana tarziu. Noaptea n-am inchis un ochi. Eram lac de apa. Sa dormi intr-un sac mumie, gros, de iarna, cand afara sunt 17 grade reprezinta mai degraba o proba de rezistenta decat de somn.
Odata ce s-a luminat de ziua am plecat sa ma spal in Izverna. Tomita si-a manifestat intentia de a ma insoti si, pentru ca i-am trantit poarta in nas, a sarit gardul venind dupa mine. M-am plimbat in papuci prin roua diminetii, in aval, pana am descoperit bulboana ideala de scaldat si, dupa ce m-am dezbracat, i-a sapunul de unde nu-i… Ramasese pe gardul din spatele cismelei, cand ma spalasem noaptea pe maini. M-am intors dupa sapun si am revenit la bulboana insotita de neobositul Tomita. De cate ori traversam Izverna, Tomita urca pieptis o carare care se pierdea intr-un ocean de verdeata. Ardeam de nerabdare sa aflu mai multe despre carare. De fapt, tot ce ma inconjura reprezenta o noutate care merita explorata.
Dupa baia revigoranta (nu doar ca m-a trezit ci mi-a facut si ochi de melc si piele de gaina cu cele 9 grade ale apei iesita din pestera Izverna) mi-am incaltat bocancii (Tudor si Elena dormeau pana la 10) si l-am luat pe Tomita la o tura mica, de antrenament. Cararea s-a dovedit destul de grea pentru ora matinala la care am abordat-o. Inaintarea se facea printre ruji de mure, joarde de macese, crengi de salcam si tulpini de scaieti. Orice neatentie se platea. Tot ce purta tepi si spini se agata de bluza, pantaloni, picioare si maini cersindu-ti atentie. Tomita topaia la stanga si la dreapta, in fata si in spate, ca un bezmetic. Ma rugam sa se infunde naibii cararea, sa scap odata de cosmarul tepos. Cararea insa, serpuia mai departe imperturbabila, spre disperarea mea. De ce nu renuntam? Curiozitatea, bat-o vina!... Din cand in cand luam pauza de smuls tepi si de mancat prune si mure. Aventura sau poate apa rece ca gheata imi provocase o foame de lup.
Aproape de varf m-am intors si din lunca am luat o alta carare care traversa pe versantul de vis a vis. Poteca se catara printre sisturi, prin padure. Totul se desprindea sub talpi transformandu-se in praf. L-a iesirea din padure, un barbat isi sapa gradina de zarzavat. Mi-a spus ca locul se numeste Dealul Satului. Ce ti-e si cu lipsa asta de imaginatie!...Mi-am propus sa explorez locul cu de-amanuntul a doua zi. L-am fluierat pe Tomita. Gata cu hoinareala, doar aveam obiective precise…
Cand soarele a ajuns de 3 sulite pe cer, mi s-au trezit coechipierii. Ne-am asezat la masa. Mi-era o sete teribila. Nu-i de ici de colo sa zburzi cu noaptea in cap pe doua dealuri incercand sa tii pasul cu Tomita. Sub privirile ingrozite si dojenitoare ale lui Tudor am ras o cutie de bere Silva neagra, de 9 grade. Cum coechipierii erau cam lenesi si drumul spre Poienile Beletinei lung si anevoios, trebuia sa ma urnesc cat mai repede din loc sa nu risc vreo surpriza. Ma astepta un urcus dificil, sub un soare necrutator.
Emil ma atentionase sa urc pana dau de niste poieni, inconjurate de gard. Acolo sa ma opresc sa-i astept. Urma sa mergem impreuna pana la aven si de acolo, in 30 de minute eram in Poienile Beletinei.
Am inceput urcusul. Caldura dogoritoare imi fierbea sangele si creierii in cap. Piuiam din cand in cand asteptand sa ma lamuresc pe unde se afla coechipierii. Neprimind niciun raspuns, mi-am continuat drumul. Am lasat in spate poienile inconjurate de garduri, o pajiste cu capite si un conac parasit si am intrat in padure pe langa cativa aluni. Intr-unul din ei, preocupata de stransul recoltei, o veverita nici nu a observat ca trec la o lungime de brat distanta. Cand am fluierat-o a disparut ca o naluca printre ramuri. Poteca strabatea o vale uscata catarandu-se printre bolovani uriasi si trunchiuri groase de copaci. Nu existau marcaje. Zgarieturile potcoavelor pe bolovani aratau ca drumul este strabatut frecvent de ciobani. Ma afundam in interiorul padurii sarind din piatra in piatra. Apoi poteca a abandonat prima vale si, dupa o traversare, si-a continuat urcusul pe firul altei vai, terminata printr-o ramificatie. Am luat-o in dreapta pe triunghi albastru. Bineinteles ca nu vazusem nici-o harta a zonei, ghidandu-ma doar dupa intuitie. Curand, poteca a prins o vale prapastioasa, coborand abrupt. Am mers pe ea o jumatate de ora. Credeam ca ma scoate in Beletina, amintindu-mi ca la capatul padurii, cand urcam de pe Valea Cernei exista o ramificatie cu doua marcaje: triunghi albastru spre Beletina si cruce rosie spre Foieroaga. De unde sa stiu atunci ca triunghiul albastru urmat de mine iesea de fapt in Izverna? Intuitia feminina daduse gres de asta data. M-a ingrijorat faptul ca poteca cobora in loc sa urce, Beletina fiind sub Varful lui Stan, cel mai inalt punct al Poienilor. Cu inima stransa am abandonat-o revenind in intersectie. Am construit o movilita de crengi sa-mi regasesc drumul spre casa daca ma ratacesc iar. Poteca din stanga intersectiei urca abrupt pe langa o vale adanca. La un moment dat au aparut si niste pereti stancosi. Eram sigura ca sunt pe drumul cel bun. Speram sa ies undeva in Poiana Porcului sau poiana Megdved. La capatul drumului am dat peste niste stane, ciobanii cu oi zarindu-se undeva, in departare. Am examinat cu atentie locurile. Nu recunosteam nimic. Pe cativa copaci am zarit un marcaj: dreptunghi rosu cu margini albe. De ce nu il mai intalnisem pana atunci? Sa fi taiat cineva copacii marcati? Am baut apa de la un izvor captat pentru animale si de frica cainilor am facut stanga-mprejur.
Continuarea, e pe drum. Asa o sa afli cum am cazut in cap, julindu-mi fruntea, nasul, genunchiul si cotul. De ce in cap? Pentru ca atarna greu neuronii. Daca ar fi fost fundul mai mare, cadeam in fund...
P.S. Abia astept sa mai veniti in tara. De ce? Pentru reprezentati tineretea mea...
Septembrie 23, 2009
Sa continuam aventura...
Pe drumul de intoarcere, am inceput sa aud voci. Si cum stau bine cu piticii, am banuit ca sunt oameni prin apropiere. Daca erau ciobani, o bagasem pe maneca. M-am gandit sa-mi incerc norocul, asa ca am strigat din toti rarunchii: Tudore! Tudoreee!!! In caz ca sunt coechipierii, m-am scos. Altfel, sa stie si ciobanii ca nu sunt singura…Spre bucuria mea a raspuns Tudor. Dupa voce, parea ca se afla dincolo de valea prapastioasa. Sa fi urcat pe la groapa Iorgovanului? Parca vazusem o poteca pe un grohotis dar, parea inabordabila.Urland unii la alta, ne-am inteles ca cucu-n padure. Cand mi-au cerut sa urc pana la ei, le-am spus ca sunt in coborare. Puturosii!... Asta era ora de plecat la explorare?...Eu ma saturasem deja de colindat singura prin padure.
La un sfert de ora de la intalnirea cu ei am ajuns la intersectia cu gramajoara de lemne si am inceput sa cobor prima vale, continuand apoi pe Valea Domnisoarelor. Atunci a inceput sa bata vantul, din ce in ce mai tare. Ma grabeam sa nu ma ploua. Degeaba ma straduiam sa vad cerul printre copaci. Nu se zarea nici-un petecut. Sarind din piatra in piatra, un vaiet prelung urmat de o troznitura m-a facut mica cat un purice. In clipa urmatoare am tasnit ca din pusca. La timp… O craca groasa a cazut cu zgomot in locul pe care abia il parasisem. Am avut noroc cu carul. La iesirea din padure, nori negri, amenintatori, se imbulzeau pe cer luminati de fulgere. Tunetele bubuiau asurzitor sporind, daca mai era necesar, nelinistea din jur. Dumnezeule, ma astepta o panta abrupta, in argila!... Daca ma prindea ploaia pe ea, imi rupeam picioarele… Dupa ce ca era abrupta si cu un sant pe mijloc, marginile santului aveau conuri de brad, numai bune de alunecat. Intr-un final, am ajuns acasa. Picioarele imi tremurau de efort si incordare. Scapasem intreaga si de data asta. M-am dus sa ma spal in Izverna si apoi m-am apucat de supa. Ma rugase Tudor sa le fac supa de plic, sa manance ceva cald la intoarcere. Trebaluiam prin bucatarie cand s-a pornit potopul. Apa curgea in valuri. Ce noroc am avut!... Odata terminata supa (avea o culoare, un miros dar mai ales un gust, ca la mama vitrega) m-am dus in camera sa ma intind. Se facuse seara si ma prinsese si pe mine oboseala. Am lasat usa deschisa, sa nu ma sufoc in sacul de dormit. Ud
fleasca, din bezna si ploaie, s-a ivit Tomita, care, ostenit, s-a culcat pe locul lui Tudor. “Oare vine de la avenul baietilor de e asa de frant?” –i-am plans de mila bietului animal. Si m-am grabit sa-l ospatez: branza de bivolita, salam banatean si friptura. Tarziu, in noapte au aparut si colegii. La avenul lor nu plouase. Le-am pus supa la incalzit, am scos friptura si berea si ne-am asezat la povesti. Asa am aflat ca, la iesirea din Valea Domnisoarelor s-au intalnit cu o ursoaica cu pui. Binecrescuta, ursoaica a mormait un salut de curtoazie de le-a inghetat transpiratia pe sira spinarii. Apoi si-a vazut linistita de drum, nestiind ca baietii se inarmasera s-o intampine, cu ce le picase in maini. Portiunea mai grea de drum au ocolit-o prin gradina lui Emil (Emil este proprietarul unei portiuni din deal) asa ca nu au trebuit sa faca echilibristica noaptea, pe marginile umede ale santului, printre conurile de brad. Am mai aflat ca Tudor l-a tinut cu forta pe Tomita la plecarea Lianei si ca animalul ramasese la tatal lui Emil unde se ospatase pe cinste. Asta nu-l impiedicase sa profite de naivitatea mea si sa se ghiftuiasca cu mancarea truditorilor de avene.
Duminica, daca nu ma rataceam iar, trebuia sa cautam Avenul din Gauroniul cel Rau, descoperit pe vremuri de Focul Viu. A urmat inca o noapte de cosmar in sacul meu mumie. Cum s-a luminat de ziua, l-am luat pe Tomita si-am plecat la spalat. Cat m-am spalat, Tomita a colindat dealurile din jur ivindu-se cu precizie de ceasornic ori de cate ori ma puneam in miscare. Dimineata asta planuisem o plimbare pe Dealul Satului. Dupa ce mi-am pus bocancii, am vazut ca Tomita are un prieten, o piticanie alba cu pete negre. Degeaba l-am alungat. Se tinea scai. Pe urcus, Tomita s-a facut nevazut intr-o clipita. Era copia la indigo a Lianei din tinerete. Uratania isi tara labutele obosite alaturi de mine. Eram ca doua babatii. Am ajuns sa-l indragesc, vorba proverbului: “Fosta-i lele cat ai fost dar acum esti stir cu bors”. Cand am iesit din padure ne-au intampinat cainii unui cioban, inconjurandu-ne. Ca niste paznici de nadejde, Albinosul a dat alarma si Tomita i-a pus pe fuga. Nimeni si nimic nu ne mai sta in cale. Intregul deal ne apartinea. Poteca urca domol serpuind pe coama. Soarele rasarea luminand fuioarele de ceata de deasupra vailor. De acolo, de sus, privirea mi-a zabovit mai intai asupra poienilor din ajun, apoi asupra satului, a grohotisurilor de pe versantul cu rujii de mure. Cateii se harjoneau in iarba inalta printre picurii de roua. Mi-am indreptat pasii pe o carare care disparea intre copaci si care m-a scos intr-o livada cu pruni si corcodusi. De foame mi-am umplut mainile cu fructe. Prunele erau mici si dulci ca mierea, corcodusele, desi coapte, ceva mai acrisoare. Le-am mancat cu riscul de a ma deranja la stomac. Cu burta plina, puteam sa admir acum in liniste maretia acestei dimineti placute de toamna. Albulete s-a intins langa mine, sa-l scarpin. Privirea imi zabovea pe cate un colt de stanca sau un firicel de iarba. Nu stiam unde sa mi-o indrept mai intai. Ei, gata cu reveria… Se scoala capcaunii morti de foame…
Inainte de a pune masa am plecat in sat dupa paine, insotita de neobositii mei tovarasi. Pentru Tomita era prima incursiune in sat. La trecerea noastra, ulita s-a animat brusc. Cocosii si gainile se ascundeau in gaura de sarpe, pisicile isi puneau coada pe spinare disparand in varf de gard, cainii latrau furibund printre uluci. In fata magazinului s-au oprit. I-am cerut vanzatoarei doua paini si ceva de mancare pentru insotitori. “Tacamuri de pui” – imi recomanda vanzatoare. “Congelate?” – o intrebai prevazatoare. “Da”-veni raspunsul. “Nu pot sa astept pana se dezgheata. Sunt morti de foame, au alergat cu mine pe dealuri” – o lamurii. Cantarindu-i marfa de pe rafturi, m-am hotarat in final: “Dati-mi un salam mai mare si niste biscuiti. Biscuitii sa fie fragezi! – o atentionai pe vanzatoarea cea ametita. Am incarcat rucsacelul cu bunatati, am luat punga cu biscuiti in mana si am parasit civilizatia alaturi de admiratorii mei
canini. I-am dat lui Albulete un biscuite. Cu el in gura a fugit pe drum si s-a oprit sa-l manance, tinandu-ma sub observatie, ca nu cumva sa ma descotorosesc de el. Cand o pisica i-a taiat drumul, a lasat biscuitele deoparte, a alergat-o putin, de antrenament si fericit ca si-a pus dusmanul pe fuga, a continuat ospatul. In timp ce Albulete baga spaima in pisici, Tomita tavalea cateii care indrazneau sa rada de culoarea lui. Acasa le-am impartit salamul frateste. Cu biscuitii a fost mai greu: li se lipeau de cerul gurii, de fragezi ce erau. La final au lichidat restul de supa in care am inmuiat painea. De abia se mai miscau. Am scos masa in curte. Puteam manca in liniste. Cu burtile pline, cateii zaceau la umbra. Si cum o mancare buna trebuie stropita din belsug ca sa alunece pe gat, am mai ras o cutie de bere, Carlsberg. De data asta Elena era cea ingrijorata. “O sa te mai misti?”“Si inca cum, o sa vedeti in curand!...”
Mai dureaza putin suspansul cu cazatura…
Octombrie 2, 2009,
Ne-am suit toti trei in masina. Trebuia sa apucam drumul de Poieni, marcat cu cruce rosie si apoi sa ocolim Rapa Rosie. Asta era tot ce stiam. Cam putin, o sa spui dar, destul de mult avand in vedere informatiile pe care le detin de obicei. Restul amanuntelor le discutase Tudor cu Emil, plecat in Severin la lectiile de condus. Odata coborata din masina mi-am luat rucsacelul in spinare si tule-o nene, ca dau turcii navala!... Pentru ca eram o colega adevarata, ma opream din cand in cand sa vada si cele doua hariciumbe pe unde o iau. Cunosteam drumul cu ochii inchisi. Il strabatusem acum doi ani in ambele sensuri, cu ocazia scolii de canioane. Caram un rucsacel cu 2 litri de apa (apa noastra, a tuturor), pelerina de ploaie, un pulover si cele necesare in caz de accident (fasa elastica, plasturi, rivanol, etc.). Mai in gluma mai in serios il prevenisem pe Tudor ca e riscant sa lase apa la mine. Daca ma pierdeam in stilul caracteristic, mureau de sete. Tudor nu a luat avertismentul in serios… Dupa un urcus anevoios am ajuns in dreptul Rapii Rosii. Pantele, aproape verticale, cu argila framantata de copitele magarilor te infiorau doar privindu-le. Am virat stanga, pe o poteca ce abia se ghicea printre ferigi si tufele de mure. In fata, Liana, se razboia cu ferigile ca un giugiuvean get beget, Tudor toaleta cu maceta ce scapa viu din macel si Elena, la urma, profita de pe urma celor doi viteji - asta era faimoasa echipa de cautare... Poteca serpuia, incolacindu-se in jurul dealului. Daca ocolea rapa, trebuia sa urce. Nici pomeneala de asa ceva. “Opreste-te sa verific drumul!”- imi striga Tudor disparand rapid printre ferigile uriase. Avea GPS-ul pe care introdusese coordonatele avenului. Am ramas pe loc. Dupa el a plecat si Elena. A fost prima data cand am ascultat de cineva si… a iesit cum nu se poate mai prost! “Liana!’ – ma striga Tudor intr-un tarziu. M-am urnit alene de langa o tufa cu mure coapte. “Liana!” – mai repeta Doru inainte de a mari pasul pe poteca ingusta. “S-a intamplat ceva, oare?” N-am fugit prea mult pentru ca m-am impiedicat de o radacina, rucsacul s-a dezechilibrat si dupa o pirueta a la Michael Jackson, rucsacul mi-a venit peste cap, trantindu-ma la pamant. Sticla cu apa m-a lovit, presandu-mi fata de poteca. Cum nu plouase de mult, mi-am infipt dantura in tarana, fruntea si nasul sprijinindu-se in singura piatra de pe drum. Am incercat sa ma ridic dar, o ploaie de stele dansau frenetic in jurul meu. Nu-i de ici de colo sa te dea o sticla de apa de 2 litri, cu fataul in pietroi. L-am strigat pe Tudor. “Tudore, hai ca am cazut!... Rau de tot!” – am completat, ca sa inteleaga gravitatea situatiei. Mi-era teama ca o ridicare brusca ar fi dus la o noua cazatura. Tudor a venit intr-un suflet. Eram julita pe frunte, nas, genunchi si cot. Ma durea foarte tare capul. Simteam ca-mi face explozie sau implozie. Eram prea ametita ca sa mai judec logic. Bine ca nu-mi pierdusem tartacuta… Ma durea si umarul drept. Rucsacul a fost la un pas sa mi-l disloce. Tudor m-a sters cu servetele umede. Aveam tarana in par dar mai ales in gura. Scuipam intr-una sa scap de ea. “Asa-mi trebuie…” Dracu m-a pus sa ascult de cineva eu, care nu ascult nici de mine insami…” Si cum romanul e filozof, am cugetat la patania abia incheiata: “ Ce ti-e si cu urmasii lui Einstein. Au neuronii foarte densi. Altfel nu se explica de ce am cazut in cap si nu in cur!...” Din dreptul unui conac parasit a inceput urcusul pe care il asteptam de mult. Impleticindu-ma pe picioare (de la cazatura, nu de la bautura, nu mai fi carcotas) m-am aruncat pe panta, in sus. Pe masura ce inaintam stelele verzi se transformau in portocalii si galbene luminandu-mi, alaturi de soare, drumul. Si cum orice panta imi produce o stare de euforie, am calcat iar acceleratia. Regasisem marcajul de Poieni si dorinta de aventura. Am trecut pe langa o padurice de pini si doua izvoare. In dreptul unor conace m-am oprit sa-i astept. Piuiam din cand in cand sa stie ca mai traiesc si ca, in ciuda incidentului regretabil, nu mi-am iesit din forma. La primul conac Tudor l-a intalnit pe mos Craciun, o ruda indepartata a lui Emil. Cracin urma sa ne furnizeze toate detaliile necesare gasirii avenului din Gauroniul cel Rau. Gauroniul cel rau…Hmmm, ce poate fi mai rau decat drumul pe care tocmai cazusem? Mos Craciun si-a chemat un vecin mai tanar si a inceput
sa sporavaie fericit ca a gasit fraierii care sa-l asculte. Recunosc ca mi-e foarte greu sa inteleg pasareasca vorbita de localnici. Am urmarit mana intinsa de Craciun ca pe un indicator si am luat-o iar la sanatoasa. Poteca traversa un paraias urcand pe langa un gard si cateva case. Am trecut de o spartura in gard si m-am oprit intr-o poiana cu fan. Odata facuta recunoasterea in teren, m-am intors dupa Tudor si Elena. La intrarea in padure ne-am despartit, rasfirandu-ne printre copaci. M-a apucase iar frenezia de inceputuri. Imi doream din suflet sa-l gasesc. Rascoleam fiecare scobitura, faceam echilibristica pe lapiezuri incercand sa ghicesc printre stanci si trunchiuri de copaci unde naiba e intrarea misteriosului aven. La un moment dat m-am apropiat de Tudor si Elena care coborau pe fata versantului. Ii urmaream de sus convinsa ca zbaterea lor este zadarnica cand, Elena a strigat triumfatoare. Gasise avenul. Am coborat si eu sa-l vad. Piatra aruncata cadea 6-7 secunde. Asta era. Bolovanul incastrat in perete, deasupra intrarii corespundea descrierii. Putin mai jos de intrarea principala se afla o alta. Tudor si Elena i-au curatat gura de pietre si au inceput echiparea. Vantul prinsese sa bata cu putere. Se lasase frigul, tantarii din padure napustindu-se cu trompele ridicate pe o Lianarebegita si batuta de soarta. Le-am lasat colegilor sticla de apa si, cu pielea de gaina am apucat-o pe panta in sus. Ce colegi am… Puteau sa ma felicite… Din sticla nu lipsea nici un strop!... O sa zici ca li s-a uscat gura de sete pe pantele muntelui si pe soarele naucitor de afara. Inexact! Uiti ca am trecut pe langa doua izvoare? Daca n-au baut e vina lor, ca doar s-au mosmondit destul…Capul ma durea ingrozitor. Ii promisesem lui Tudor ca-l astept la mos Craciun, la conac. Nori negri, amenintatori se buluceau pe cer, vantul batea in rafale. Degeaba am rupt-o de fuga, bluza de matase nu ma incalzea. Pulovarul era prea gros totusi asa ca, l-am lasat in rucsac. Pe drum m-am intalnit cu mos Craciun. Era lopata adica, mort de beat. I-am spus sa-i transmita lui Tudor ca plec acasa, sa nu ma prinda ploaia pe Rapa Rosie. Cu limba impleticita Craciun m-a invitat la conac, ca e duminica si trebuie sa bem si noi ceva asa, ca de sarbatoare. L-am depasit in fuga, lansandu-ma ca fulgerul la vale. Trebuia sa-i demonstrez orgoliului meu sifonat ca sunt in stare sa cobor Rapa Rosie si am abordat-o eroic. Pe la mijlocul pantei, mi-am blestemat ideea. Argila farimitata se desprindea de sub talpi, rostogolindu-se la vale. Serpuiam in bucle stranse ca sa impiedic alunecarea. Tunetele aminteau ca ploaia e foarte aproape. "Dumnezeule Mare, sa ies intreaga din Rapa. Nici dracu nu stie pe unde bantui!..." Odata ajunsa in sosea puteau sa se deschida baierele cerului… Aveam pelerina de ploaie. Spre norocul meu, ploaia mi-a dat ragaz. Cei 4 km i-am parcurs fara incidente. Primul lucru facut acasa a fost o baie zdravana in Izverna, sa scap de tarana din gura si sangele de pe genunchi. Tomita m-a insotit la bulboana si imediat ce m-am dezbracat s-a asezat pe lucrurile mele, pazindu-le cu strajnicie. Simtea ca o sa-l parasim in curand. Cum aflase, curat mister... Proaspat spalata, abia am pasit in casa cand s-a dezlantuit potopul. O perdea de apa curgea din cer. Tomita s-a culcat pe locul lui Tudor. Dupa 2 ore mi-au venit colegii. Avenul se infunda la vreo 70 de metri, cu slabe sperante de continuare. Pe drumul spre Bucuresti a plouat incontinuu. Vremea se schimbase complet. Din calda si senina devenise mohorata si friguroasa, cu aspect de toamna tarzie. Aici se incheie deplasarea noastra la Izverna. Mi-am spalat echipamentul de hoinareala si acum astept o noua invitatie. Cuvantul magic “hai!” ma va arunca imediat in bocanci.
Octombrie 18, 2009
Din ciclul “Mi se-ntampla numai mie” sau “De ce, Doamne, mi se-ntampla numai mie?” va prezentam astazi: “Sticla de sampanie”. S-o luam cu inceputul. Matei ma anuntase ca trece vineri pe la mine. Cine este Matei? Unul din fostii mei elevi, actualmente student. Si pentru ca majoritatea tinerilor din ziua de azi sunt fluturi de noapte, Matei veni in jur de 21,30 insotit de o sticla de sampanie si doua cutii de bomboane Raffaello. Sampania era din visiene, pentru copii (nu putea sa se urce ametit la volan…). Ce sarbatoream? Primele ore din viata de student. Parca presimtind ce avea sa se intample, l-am rugat sa ma lase pe mine sa deschid sticla. Cum astrele mi-erau potrivnice, Matei s-a oferit sa rezolve pardalnicul de dop ca doar e barbat, ce papucii mei!...In linistea serii, bubuitura ce-a urmat cred ca a trezit tot blocul. Sampania, calda si agitata bine in traficul din capitala, a pornit sa curga in valuri peste birou, covor, scaunul tapitat si blugii lui Matei. Mi-am pus mainile in cap si am alergat dupa mop. Am strans cat am putut din licoarea dulce si lipicioasa si ne-am apucat de povesti (pe uscat, ca din sampanie a ramas cate un deget orinzontal pentru amandoi): ce-a facut in vacanta, ce colege are, despre cursuri, profesori, etc. Dupa 2 ore a plecat si, cand sa adun paharele de pe birou, ochii mi-au cazut pe linoleul de culoare neagra. “De ce e negru, ca doar sampania e rosie?” Ma uit mai bine si sa te tii… Covorul si linoleul de sub birou se umplusera de furnici. Si dai si lupta cu invadatorii in mijlocul noptii… Am spalat scaunul in cada cu dusul, am spalat covorul, am spalat linoleul de cateva ori, am spalat temeinic biroul, paharul, sticla apoi am pulverizat tevile de calorifer si covorul cu un spray de gandaci (de furnici nu aveam in casa, ca m-a ferit Al de Sus de asa ceva pana acum…) si am ridicat covorul pe doua scaune sa se usuce. M-am temut ca pana la ziua circula vestea ca e petrecere la Liana si ma trezesc nu doar cu toate furnicile din bloc ci si cu alea din blocurile de vis a vis… Stiam ca o picatura de sange in ocean atrage rechinii de la kilometri. De unde sa-mi imaginez ca sampania mea de visine are acelasi efect asupra furnicilor. Si uite asa, gestul frumos al lui Matei, m-a pus la treaba in miez de noapte…Intrebarea pictorului imi sfredelea creierii: “De ce sunt eu cel mai prost dintre toti?” Nu stiu daca a aflat raspunsul. Poate ar trebui sa-l cautam impreuna…
O Liana ghinionista
Decembrie 22, 2009
M-am gandit ca acum, in plina iarna, n-ar strica si ceva imagini cu soare si floricele pus nostalgia dupa taberele tineretii noastre. Va doresc la tot familionul un an nou plin de bucurii.
Ianuarie 22, 2010
A nins 3 zile incontinuu si acum s-a lasat un ger cumplit care, conform meteorologilor va dura 2 saptamani. Pana o sa reuseasca soarele sa topeasca nametii, ne strecuram cum putem. Acum a inceput sa ninga iar. Tot meteorologii ne anuntau ca de la inceputul lui februarie vine primavara. Naiba sa-i mai inteleaga. De la televizor aflam ca Geona a pierdut alegerile datorita flacarii violet si vrajitorilor lui Basescu. Doamne, in ce tara traiesc! Cum naiba sa o parasesti cand distractia e in floare!...Cum ma mai eliberez putin (din cand in cand mai si muncim, nu doar ne hlizim), iti promit o epistola pe cinste. Ce iti face familionul?
P.S. Tudor a plecat cu Elena in Laos, urmand sa se intoarca pe 8 feb.
Ianuarie 27, 2010
Brrr, ca nu se mai termina odata frigul. Imi clantane dintii de aproape o saptamana. Noptile sunt in jur de - 25 de grade si ziua in jur de - 18. In Covasna s-au atins -35 de grade. Daca n-ar trebui sa ies la serviciu, n-as scoate nici macar nasul pe geam. Cand vin la munca ma delectez cu un camp de maci de pe Destop si visez cu ochii deschisi la Valea Cernei... Hai pa, ca mi-au inghetat degetelele pe tasta.
P.S. Spune-mi ca tremurati si voi putin ca sa fiu si eu fericita...
Februarie 21, 2010
Uraaa!!! abia astept sa va vad si sa tropai pe creste. chiar azi ma duc la alergat!
September 1, 2010
Gata cu concediul...La finalul lui am fost cu Adi, sora-mea, 8 zile la o pensiune din Moeciu de Sus aflat la 12 km de Bran. La pensiune ca pensionarii...Zona este superba! De sus, de pe platou, admiram atat crestele Bucegilor cat ale Pietrii Craiului. Am facut multe excursii la Coltul Pitigoiului, Salasul bunicului, Valea Moecelului, Paraul Gainii, Valea Popii care duc toate la stanele de pe munte. Am avut parte de o vreme frumoasa, cu un cer senin, de un albastru cum doar toamna poti vedea. Am dormit, mancat pe saturate si colindat de dimineata pana seara. La 7 km de Moeciu se afla satul Pestera, la poalele Pietrii Craiului, cu cea mai veche pensiune din tara, pensiunea Folea. Moeciu este plin de pensiuni cu muscate la ferestre si terase din lemn, casutele itindu-se dintr-un ocean de verdeata. Am fost cucerita iremediabil si mi-am promis sa revin ori de cate ori voi dori sa ma relaxez. Pensiunea am gasit-o pe internet si la Moeciu am fugit gonita de valurile de canicula din capitala cand termometrul arata in jur de 39 de grade la umbra. Desi stau la birou, inca mai visez la poienile cu flori si magarul care ne scula in fiecare dimineata. Gata cu reveeria ca celulele stau la coada la masurat...
P.P.S. Cred ca ti-ar fi placut la Moeciu ca era mancare pe saturate si buna de-ti lingeai degetele...
September 1, 2010
Mi-am adus aminte ca esti restant cu pozele cu Liana pe pietroaie facute in ziua cand am plecat sa verificam daca mai era barajul. Ai idee daca a iesit apa colorata pe undeva?
September 2, 2010
Asta da surpriza!...Poza este foarte reusita. Ma refer la fenomenul carstic, respectiv la Zaton...Mii de multumiri ca m-ai facut celebra! Iti promit si mai multe prajituri pentru data viitoare. Sa poti tu sa mananci la cate stiu eu sa fac!...Alerg in fiecare zi de-mi sfaraie calcaiele ca sa fiu in forma si la anul...
September 17, 2010
Uraaa! Nadal a castigat US Open si pentru ca tot laboratorul a suferit alaturi de mine le-am facut colegelor galusti cu prune. Si pentru ca au iesit o minunatie, au promis ca se duc sa dea acatiste sa castige Nadal si turneul campionilor de la Londra doar doar vor mai capata ceva. Vezi ce face o fana adevarata pentru idolul ei...
Sa-mi spui si mie daca a iesit fluoresceina la analize. Saptamana asta a fost frumoasa si calduroasa, numai buna sa alerg si sa ma gandesc cu nostalgie la frumoasele zile de pe Valea Cernei...
October 7, 2010
Vazand la TV imagini despre catastrofa din vestul Ungariei, de la Fabrica de aluminiu, care se pare ca va afecta toata Europa, mi-a venit in minte discutia din vara. Dorinta de inavutire a unora distruge sanatatea si vietile altora. Si cand te gandesti ca si ai nostrii doreau sa exploateze aurul de Rosia Montana cu cianuri... Apele acide si radioactive din rezervorul fisurat au distrus vegetatia si solul si daca patrund in Dunare va fi vai si amar...Normal ca pentru unii exploatarea a insemnat progres (progres personal, desigur).
November 8, 2010
Din ciclul “Mi se-ntampla numai mie…” sa vedem ultimele ispravi.
Firma Perkin m-a trimis la Galati, la facultatea de Inginerie Alimentara pentru un training asa incat am intrat intr-o agentie de voiaj dupa bilet. La ghiseu, o blonda platinata, planturoasa, cu un decolteu adanc din care iesea un sirag de margele si un lant gros de aur, ma evalua dintr-o privire in timp ce recitam pe dinafara : “Sunteti draguta sa-mi dati un bilet pentru Galati la rapidul 871 de la ora 6,10? “ - a urmat o scurta pauza (in care m-am gandit daca sa iau si biletul de intors tot atunci s-au sa-l procur din Galati) si la final un - ”la clasa I.” “La clasa I?” – ma privi neincrezatoare matroana. “E scump, doamna si nici nu merita…” completa ea, in timp ce biletul iesea din calculator. “ Nu conteaza - incercai eu timid sa indrept lucrurile – plateste serviciul. “Da, acum trebuie sa-l schimb – marai fara chef functionara de la ghiseu. “Ei, lasati, tot ati spus ca nu merita…” o consolai grabita, ca nu cumva sa-i sara tandara. “Da ce faceti la Galati?” – se interesa plina de curiozitate individa. “O achizitie” – o lamurii repede si dadui sa ies afara. Daca i-as fi spus ca sunt expert in spectrofluorimetrie ar fi zis ca o injur de mama si mai sarea si la bataie. Norocul meu ca ghiseul era inalt si nu mi-a vazut sacosa de piata, din foaie de camuflaj si nici portmoneul Gucci dintr-o punga de lapte cu vacuta ca, mi-ar fi dat bilet la marfar, intre tampoane…
Aflasem ca facultatea, unica in tara era foarte cautata de studenti pe vremuri. De pe portile ei ieseau viitori directori de la fabricile de mezeluri, ciocolata, panificatie, branzeturi, bere, vin. Si acum este la fel de bine vazuta pentru ca noi, romanii am fost si am ramas mancaciosi. La Galati m-au intampinat in gara si m-au introdus intr-o sala de seminar unde trei doamne roiau ca albinutele carand platouri de mancare. M-am frecat la ochi si cand le-am spus sa lasam mancarea ca avem mult de lucru, m-au condus in laboratorul cu aparatul, coborand si platourile pe scari. In jur de 10 seara intram in casa, moarta de frig si de oboseala. In Galati nu era caldura desi noaptea termometrul indica 00 C, iar mesele cu faianta din laborator amplificau frigul de afara. La intoarcere a fost intuneric si nu am mai vazut peisajul dezolant al Baraganului, cu ciulini, scaieti si oile stranse ciopor sub rafalele de vant. A doua zi m-am dus la serviciu, stiind ca am experiment. De aceea nu ramasesem peste noapte la Galati, sa dorm la hotel ca oamenii. Surpriza, celulele nu crescusera suficient si experimentul se anulase. Simteam cum mi se inchid ochii de somn. Nu visam decat patul in care sa ma trantesc odata ce ajung … Acasa am pus un dovleac in chiuveta sa-l spal. Trebuia ras si lasat la foc domol sa scada pentru a-l transforma in placinta a doua zi. Dupa ce incepea sa fiarba mi-as fi pus mancarea la incalzit ca mi-era o foame de lup. In timp ce spalam dovleacul, tarrr telefonul. O voce agitata ma anunta ca trebuie sa dau o fuga pana la matusa-mea, in Cotroceni, ca nu raspunde la telefon. Vara-mea din Ploiesti plangea cu sughituri ca i s-a intamplat ceva rau matusi-mii. Matusa are 88 de ani si e singura de cand a murit unchiu. Ma duc la ea in fiecare sambata cu de-ale gurii pentru ca nu mai are pe nimeni. Desi eram chiauna de somn, am incercat si eu s-o sun, apoi am rugat o vecina sa treaca pe la dansa. Ma gandeam ca nu ii merge telefonul. Vecina a pus paie pe foc ca nu o vazuse deloc si nici nu-i auzise pasii prin casa. Cu o saptamana mai inainte matusa imi aratase rochia de inmormantare. Sa fi fost premonitie? Stam ca pe ace asteptand telefonul cand o voce de barbat (vecina apelase la alt vecin ca sa fie singura cand bate la usa) ma anunta ca nu raspunde nici la telefon nici la usa si sa ma duc repede ca cheama pompierii. Mi s-a varsat adrenalina in sange, am cautat sa dau de Tudor dar n-a raspuns la telefon, am luat niste bani, pentru orice eventualitate, si cu inima stransa am coborat la un taxi. Normal ca circulatia era de cosmar la ora 19, i-am spus taximetristului sa se grabeasca sa nu ajunga pompierii inaintea noastra, era sa facem accident dar in final, am ajuns teferi. Cand ma apropiam de usa, surpriza! Din casa se auzea un glas zglobiu vorbind la telefon. Apas soneria si urlu din toti rarunchii Lili la intrebarile repetate ale matusii. Matusa-mea e cam fudula de urechi. Am tipat atat de tare ca s-a alertat si vecinul. Cand a deschis usa gatita ca o florica, s-a zgait la noi, intrebandu-se ce vrem in miez de seara. Fusese la o sindrofie data de o colega de gimnastica, de 90 de ani venita din America, asa ca fetele. Abia sosise. “Ce, nu mai poate omul sa plece o zi de acasa fara sa v-anunte?” – se arata nedumirita. In timp ce vecinul a dat fuga sa contramandeze pompierii care erau deja pe drum (mai riscam si-o amenda), m-am asezat jos sa-mi revin din soc, am baut un pahar cu apa si i-am cerut s-o sune pe vara-mea care plangea cu sughituri. M-am intors acasa pe la 9 seara, flamanda si epuizata. De ce, Doamne sunt eu cel mai prost dintre toti?- vorba Pictorului. Asta este intrebarea la care caut de mult un raspuns satisfacator...
December 5, 2010
Cand am venit la serviciu dupa micul concediu datorat bolii,am gasit cateva poze facute de Posme in octombrie pe Valea Cernei. Iti redau o fraza din mail: "Beletina a fost inedita pentru ca dupa atitea zile de ploaie se formasera vreo 12 laculete." Si acum vine intrebarea. Daca in Beletina se formeaza laculete si paraiase dupa cateva ploi, unde se duce toata apa provenita din zapezi? Or la altitudine ninge nu gluma in timpul iernii... Daca tu ai renuntat la poieni, au inceput acum sa ma preocupe pe mine. Cred ca am avut ghinionulunei secete sau a unui loc nu tocmai bine ales pentru colorare...
December 20, 2010
Astazi fac parte dintr-o comisie pentru acordarea titlului de CS1 unor tineri colegi, printre care se numera si colaboratorii mei Ana si Daniel. Si m-am gandit sa facem o petrecere dupa examen drept care am pus de-un tort cu piscoturi, ananas, ciocolata si frisca facut de mine la inceputurile speologiei si dupa care murea Kiss. Mai tii minte cand am carat o cutie cu ananas tocmai de la Babele? Asta era celebrul tort care costa o avere o felie. Il mai tii minte? Mai venim la serviciu pana miercuri inclusiv, ca sa petrecem pentru anul care vine ca de lucrat, nu poate fi vorba. De cand aud primele colinde la radio nu-mi mai sta capul la treaba.
January 12, 2011
Institutul nostru a accesat un proiect despre aria protejata Gura Dobrogei-200 ha (pasuni, paduri si doua pesteri - Adam si Lilieci). Se vor face studii de identificare specii, cartare, mentinere si imbunatatire a speciilor si habitatelor la exterior si interior.
Stii ceva despre cele doua pesteri, unde se afla ele si cam ce dimensiuni au? Ai vreo adresa de mail a lui Povara sau Lascu?
February 7, 2011
Culmea Zaganului-continuare
Noroc ca s-a mai incalzit!... M-am saturat sa tremur de frig in ultimele zile...
Si pentru ca vajgaraia de pe culme ne trezise spiritul de aventura si ziua nu se terminase inca dar si pentru ca eram tineri (mai ales ei) si nelinistiti (mai ales eu) am hotarat sa mai cascam gura prin zona. Atunci m-a intrebat George daca am vazut vreodata o salina. Raspunsul meu negativ a fixat urmatorul obiectiv: salina de la Slanic Prahova. Ne-am suit in masini hotarati sa o vizitam si apoi sa mancam. Pe drum am oprit la Muntele Verde sa adunam cateva pietricele colorate. Baietii abia asteptau sa ma vada infricosata in liftul care te ducea scartaind din toate incheieturile, in maruntaiele muntelui de sare. La poarta minei, pe langa celebrele ciocane mai era un afis, la loc vizibil pe care nu scria ciocanitul interzis (perversule, numai la prostii ti-e gandul) ci „inchis pentru retehnologizare”. Uraaa, am scapat si de data asta!... Mai tarziu am aflat de la Dani ca liftul cobora cam 5 minute intr-o bezna totala. „Trebuia sa fii atent la buzunare?- il iscodii eu. „Da de unde, atent sa nu borasti pe vecinul de vis a vis – ma lamuri el.
Mina ca mina da, de mancat, unde puii mei o sa mancam? Carasem de pomana atata mancare? Atunci Florin a amintit de „Baia Baciului” sau „Grota Miresei”, un loc de agrement cu foisoare numai bune de intins masa. Ghinion!... Si Baia Baciului era inchisa... Invartindu-ne de colo colo am zarit un nene cu un ciocan. Ascultandu-ne oful s-a oferit sa ne rezolve contra unei mici atentii. Dupa ce i-am dat banii ne-a bagat pe toti printr-un restaurant. Curtea restaurantului da in Baia Baciului. Am trecut un pod si ne-am impotmolit pana la glezne in noroiul care inconjura foisorul. Masa si bancile erau pline de labele de la chermeza cateilor din zona. Eram si asa suficient de innamoliti ca sa ne mai formalizam de noroiul de pe mese .... Am scos mancarea din sacose dupa ce am admirat peisajul din jur. In fata Grotei miresei era o baltoaca si o stanca de sare neagra, in stanga sa, bazinul cu apa sarata si statuta plina de alge.
Am mancat salata de vinete, sandwich-uri, friptura cu cartofi pai, ridichii si ardei capia, miere si tort sau, mai bine zis, lichior Angelli. De ce? Pentru ca nu ma apuc de o prajitura daca nu am in casa o sticla plina cu lichior. Am constatat in atata amar de vreme ca alcoolul conserva cel mai bine prajiturile pe canicula. De unde canicula, o sa zici? Si ce-oi vrea acum, sa schimb reteta in functie de alternanta anotimpurilor? Si-a dovedit valabilitatea-n timp, e batuta-n cuie si gata!... George a luat o lingura si pentru ca i s-a parut buna a mai ravnit la una.
La plecare, se aprinsesera ghirlandele de beculete de pe pod si de sub copaci am vazut rugurile aprise. In jurul lor se aflau butucii acoperiti cu paturi si un purcel care se rotea in protap, sfaraind. Ne aflam cumva in fata vreunui ritual dacic? In cazul acesta, unde ne erau stamosii? In locul unor daci musculosi m-am multumit cu urmasii lor degenerati care in loc sa-si tabaceasca fundurile in razboaie si-l tabacesc pe scaune, in fata calculatoarelor... Si pentru ca urma sa soseasca nuntasii ne-am luat talpasita si gandul de la purcelusul rumen.
La masini ne-am despartit. Florin, Razvan si Andrei au mai ramas in Ploiesti in timp ce noi ne-am intors in Bucuresti. Ca sa fie sigur ca nu s-a aghezmuit cu tortul, George si-a facut alcooltestul. Si uite asa s-a terminat aventura de o zi, cadoul lui George si al Alinei. Prea duceam dorul unei deplasari...
May 10, 2011
Am revenit duminica seara dupa o tura pe Valea Cernei. A fost scoala de canioane. Din pacate a plouat mult si a fost foarte frig. Cand soarele stralucea la amiaza de abia se atingeau 11 grade in Herculane. Am profitat de doua zile mai frumoase si m-am dus pe Vlascu unde vantul era sa ma doboare asa incat mi-am umplut rucsacul cu pietrele care straluceau frumos in soare: micasisturi aveam sa aflu mai tarziu, sau lestul meu ca sa nu ma sufle vantul. Deplasarea a avut multe evenimente hazlii: tortul ornat cu un morcov si doua rosii Cherry de ziua barbatului, comentariile picante la serialul urmarit de mine, domnisoara infasurata intr-un prosopel care astepta apa calda si a deschis usa ca sa intrebe cand vine, etc.
De fiecare data cand plec de pe Valea Cernei incep sa visez deja la o noua reintoarcere... Poate ma ia Posme si pe mine in turade fotografii din octombrie...
June 16, 2011
Din pacate vestile sunt din cele mai proaste. Se pare ca nodulii din ficat ar fi niste metastaze. Inca nu se cunoste sursa. Dupa computer tomograf mi-au dat sa mai fac rezonanta magnetica nucleara si apoi marcarii tumorali. Nu pot decat sa merg inainte si sa astept rezultatele. Azi noapte n-am dormit deloc. Acum m-am impacat cu gandul.
June 20, 2011
Astazi mi-a facut internare scriptica la spitalul militar central ca sa pot face analizele gratis. EKG-ul a iesit perfect. Mi-a luat foarte mult sange ca sa-mi faca toti marcarii tumorali. In doua, trei zile sunt programata sa fac RMN-ul. Cu rezultatele de la marcarii tumorali si RMN se va sti exact ce vor face in continuare. Noroc cu doctorul chirurg, tatal elevei mele de la meditatii, sotul Anei Maria din Buzau, pe care o cunoaste Aura. Telefonul este bun, am vazut ca m-ai sunat dar atunci nu-l aveam la mine.
June 21, 2011
Astazi am facut radioscopia pulmonara. Pana acum inima si plamanii sunt OK. M-au programat la RMN vineri la ora 10. Tot la sfarsitul saptamanii ies si rezultatele de la marcarii tumorali. Ce pot sa fac decat sa astept? Din pacate asteptarea este foarte chinuitoare...
June 22, 2011
Pana vineri cand am RMN-ul sunt in vacanta de la nenea doctorul. Cateva zile vor zugravi laboratorul asa ca nu voi mai avea calculator. Daca vineri se hotareste sa ma interneze efectiv de luni nu mai am cum sa iau legatura mult timp de acum incolo. Numarul meu de mobil este 0740595506. Am facut pandispan cu visine si l-am adus colegilor ca sa sabatorim internarea. Ce zici, nu-i asa ca-mi lipseste o doaga? Daca le-as avea pe toate n-as fi eu Liana. Decat sa stau in tensiune prefer bisturiul si sa stiu ca mai lasa ceva din mine nu de alta dar sa mai aiba si amaratele astea de picioare ce transporta. Si ca sa fie tacamul complet, alataieri mi-au sosit bocancii comandati lui Posme pentru deplasarea din Padis. Cred ca o sa ma incalt cu ei in salon sa le fac inaugurarea...
Aceeasi Liana inconfundabila
June 24, 2011
Buna ziua,
Sunt Emilia Visan, o prietena. Doamna Liana Toma m-a rugat sa va tin la curent despre starea de sanatate a dumneaei, scriindu-va de pe aceasta adresa de e-mail. Astazi a fost la spital si a facut RMN-ul, nu i-au dat inca rezultatele (i-au dat in schimb CD-ul) si nici rezultatele de la analiza aceea unde s-au utilizat markerii tumorali. Luni se va interna, cum s-ar spune pe bune, pentru operatie, cel mai probabil.
Cu respect,
Emilia Visan
June 28, 2011
Buna ziua,
Revin cu vesti. Ieri Dna Liana s-a internat la Spitalul Militar din Bucuresti. Acum se afla in cladirea mare, de 10 etaje, cu intrarea dinspre Calea Plevnei, la etajul 2, sectia chirurgie, rezerva 8. Ieri a trecut medicul pe la dansa undeva dupa pranz, i-a spus ca o sa o opereze miercuri (adica maine). Inca nu au iesit rezultatele de la analizele cu markerii tumorali, dar din ce rezulta de la RMN, problema nu sunt acele chisturi de pe ficat, ci ovarul stang. Acesta sigur o sa i-l scoata, dar se va vedea in timpul operatiei, pentru ca se vede cu ochiul liber, daca vor continua sa scoata tot uterul sau nu. Pe medic il cheama Dr. Mihai Tanase. Aseara a trecut si medicul rezident pe la dansa si i-a spus cum va decurge operatia. In tot cazul, dupa ce ii va face operatia, la sfarsit i se va pune o substanta (citostatic) in abdomen pentru vreo 2 zile si dupa aceea o scoate prin dren. Acest citostatic are rolul de a elimina, pe cat posibil, orice celula bolnava.
Am vorbit chiar acum cu dansa si este in pregatiri. (dupa cum stiti, in spirit de gluma, mediul rezident este frumusel foc, de abia asteapta intalnirea cu el....).
Cu respect,
Emilia Visan---
June 30, 2011
Buna ziua,
Chiar acum am vorbit cu dansa la telefon. Ieri a operat-o, operatia a decurs in conditii normale. A avut o tumoare care se pare a fost benigna, analiza cu markerii a iesit bine. I-a fost rau de la citostatice si ii e rau in continuare, dar au spus ca-i baga din nou citostatice peste o luna. Acum e in salon din nou, nu e la reanimare, nu a mai putut vorbi prea mult... se intelege.
Cu respect,
Emilia Visan--
August 17, 2011
Hai noroace!
La doua zile dupa ce fac citostaticele, cand trece efectul calmantelor am dureri mari care ma tin vreo 2 zile. Dupa ce trec pot sa zburd nu alta. Sambata am fost cu sora mea si o prietena in Herastrau sa sarbatorim ziua marinei. Si pentru ca autoritatile le promisesera bucurestenilor o plimbare gratis cu vaporasul punand la dispozitia doritorilor 12 vaporase, doritorii s-au asezat la coada cu noaptea in cap. Daca-i gratis e bucurie si buluceala mare!... Am privit de pe malul opus cum romanasii au luat cu asalt vaporasele impartind coate si racnind din toti rarunchii. La final au fost nemultumiti de organizare. Au vrut toti sa se suie primii, disperati ca la tura a doua ar trebui sa plateasca. Cand nu ne vom mai purta ca babuinii?
September 19, 2011
Firma Perkin m-a rugat sa fac o deplasare la Cluj pentru un training la Facultatea de Chimie a Universtatii Babes Bolyai. Am plecat marti seara cu trenul de 19,40 si am ajuns miecuri dimineata la 5,30. Afara, intuneric bezna. Unde naiba sa colinzi la o ora atat de matinala cand cei de la facultate ma asteptau la 8,30? Hopa... Ia, stai!...Gradina Botanica. Gradina mi s-a parut cel mai interesant obiectiv. Bine, bine o sa zici, o fi el nemaipomenit dar cum naiba sa intri la 6 dimineata daca nu sari gardul? Se vede ca nu mai ai incredere in calitatile de strateg ale Lianei... Am luat-o pe portarita prin invaluire. I-am explicat ca vin tocmai de la Bucuresti, ca sunt in delegatie si colegii mi-au cerut imperativ sa nu ratez Gradina, ca e cea mai frumoasa din tara (de unde sa stie saraca de de trei ori am folosit aceeasi placa?). Daca mai insistam putin, ar fi varsat lacrimi amare pe umarul meu asa ca, mi-a drumul. Mi-am frecat labutele fericita si am zbughit-o pe alei. De la intrare m-a intampinat parfumul trandafirilor. Am urcat spre turnul de apa traversand un paraias. Am coborat la apa pe sub o bolta de copaci umbrosi. Parca eram la munte, intr-o deplasare speo. Mi-am reluat urcusul descoperind noi alei si poienite. Doua ore m-am invartit prin gradina, cu rucsacelul in spate. La facultate am lucrat pe branci pana la ora 14. Cand explicatiile si demonstratia practica erau in toi, m-a sunat Miruna.. I-am spus sa-i transmita doctorului, taticul ei, ca a operat organul care nu trebuia: nu ovarul avea probleme ci, capul de am mers trei ore incontinuu, cu rucsacelul in spinare.
Firma imi rezervase loc la hotelul Sport, aflat in imediata apropiere a facultatii: trebuia sa traversez Parcul Central ca sa ajung la hotel. Cand am intrat in parc, surpriza. Camioane, buldozere, fierastraie brazdau parcul de la capat la altul. Se asfaltau de zor aleile. Cele vechi disparusera sub un strat gros de noroi (plouase ziua precedenta). Dupa cativa pasi prin namol, m-am dat batuta. Am ocolit parcul si am intrat in hotel. La receptie, zambetul amabil al duduitei a fost repede acoperit de picamere. Hotelul era in renovare. Mi-a spus ca pot sa merg in alta parte. Unde naiba sa ma duc cand nu cunosteam orasul? In plus, eram moarta de somn si de foame. Prin semne, mi-a dat de inteles ca de la ora 18 inceteaza activitatea constructorilor. M-am scos!...Dupa o masa afara, pe terasa, m-am dus la culcare in zgomot de picamere. Vis a vis de hotel, camioanele veneau si plecau in sir indian. Se lucra de zor la stadionul central. Urma sa fie inaugurat in curand cu un concert Scorpions. Din cauza stadionului toata zona era un imens santier: hotelul, parcul si strada de pe care se scoteau sinele de tramvai. Ca doar odata vine Scorpios la Cluj... Si tocmai atunci picasem si eu, mot. M-am trezit pe la 17,30 si am plecat in oras, sa-mi limpezesc creierii ciufuliti de atatea zgomote. Am ajuns la Bastionul Croitorilor unde am vazut o expozitie de pictura. Curand, privirea mi-a fost atrasa ca un magnet de o strada ce urca in panta. Uraaa! Trebuia sa-mi pun picioarele la treaba ca prea lenevisera in vara. Am aflat de la un cetatean ca strada se chema Calea Turzii si ca, daca ma fortam putin, as fi nimerit la...Bucuresti. M-am multumit sa urc doar pana in cartierul Zorilor. Am ajuns la hotel transpirata si flamanda dupa o alta escapada de 2,3 ore. Cand sa ies din camera, manata de foame, ma suna Felix. Isi schimbase tura si urma sa ajunga in Cluj in 20 de min. Ne-am dat intalnire la Teatrul National si pentru ca l-am atentionat ca sunt o blonda rapitoare ca o stiuca, mi-a zis sa stau in dreptul statuii lui Blaga, sa ma recunoasca. Langa statuie se afla un panou publicitar imens cu afisul piesei de teatru din stagiune: Cantareata Cheala. A naibii potrivire... Si cand te gandesti ca a fost fara intentie (Felix n-a mai vazut o piesa de teatru de un car de ani)... Am plecat impreuna la un club unde ne asteptau Adi si Dan. M-am bucurat sa-i vad. Firma Perkin contribuise, fara sa vrea, la cea mai ravnita deplasare a mea. Am stat de vorba pana tarziu. Felix insista sa-mi dau peruca jos sa ma mangaie pe cap. „Crezi ca sunt Vasilica, sa-ti aduc noroc si apoi, nici nu este iarna...?” i-am retezat elanul tineresc. Ne-am despartit, ajungand la hotel cu un taxi. Surpriza lui Felix a fost de proportii. Iesirea mi-a crescut moralul care si asa este la cote maxime. Si cum naiba sa nu lupti cu boala cand prietenii te sprijina.
La intoarcere am facut 10 ore cu trenul. Si cum ziua nu exista vagon de dormit, mai aveam putin sa ma dau cu capul de geam ca aurolacii. Din discutia cu nasul am aflat ca nu mai exista tren rapid datorita infrastructurii subrede. In gari, magaziile si cantoanele stau sa cada. Deoarece s-a desfiintat CFR Marfa (deoarece garniturile intarziau si marfa se deteriora) si personalul a fost redus, magaziile si cantoanele parasite au atras ca un magnet amatorii de chilipiruri care au trecut la dezmembrare in doi timpi si trei miscari. Privita din tren, Romania parca a iesit recent dintr-un razboi devastator. Asteptam turistii sa le aratam ruinile epocii de aur.
P.S. Stii care e culmea citostaticelor? Sa-ti cheleasca peruca... Am tras aceasta concluzie dupa ce mi s-a desprins un fir din peruca. Ieri am fost la sarbatoarea Bucurestiului. Herastraul era strabatut de trasuri impodobite cu ghirlande de trandafiri de plastic albi si rosii, micii sfaraiau pe gratare, alaturi de butoiasele pantecoase cu bere, clabucii de fum ridicandu-se pana la ceruri.
October 19, 2011
Ieri am facut a cincea serie de citostatice din cele sase. Hemoleucograma a iesit in limite normale.Daca pana acum eram rapitoare cau stiuca (de la peruca blonda) mai nou, sunt si extrem de pretioasa (de la cata platina mi-am tras pe vene). Cum termin tratamentul am pofta de o bere ca toata vara i-am dus dorul.Va multumesc pentru urari si de abia astept sa mai batem impreuna coclaurii.
December 14, 2011
Ieri m-am prezentat cu bocceluta la spital dupa cum convenisem cu nenea doctoru. Am facut radioscopie pulmonara care a iesit OK. Si dupa o ora de asteptari a aparut nenea doctorul care mi-a spus ca s-a modificat schimbarea. S-au reprogramat operatiile si ca nu mai ma opereaza joi ci, luni. Am lasat rucsacelul in cabinetul doctorului si am plecat acasa urmand sa revin duminica dupa amiaza la spital. M-a lasat in grija medicului de garda de duminica care trebuie sa ma pregateasca pentru operatia de luni. Asa ca azi sunt iar la serviciu asteptand cu nerabdare sa ma taie odata ca sa scap de o grija. Sunt ca pacientul din bancuri pe care doctorul il da afara pe usa si el revine obsedant cerand sa fie bucatit la nesfarsit.
Un pacient plin de umor,
Liana
Ianuarie 1, 2012
Draga noastra Liana Toma nu mai e printre noi de la ora 4.41. - Emilia
Nu pot sa cred….tac. - Doru Badescu
Trista plecare! - Emil Mateiciuc
Cuvintele sunt prea putine uneori sau nu le gasim pe cele potrivite. Sa o pastram pe Liana in memoria noastra ca o buna colega si un om deosebit! DUMNEZEU SA O ODIHNEASCA! - Nicu Dobrescu
Este greu sa-mi inchipui o tabara a Focului Viu fara LIANA TOMA. In ultimii 30 de ani ea a fost poate cel mai bun exemplu de pasiune, abnegatie si colegialitate din acest club de speologie. Trei zeci de ani in care la Focul Viu s-au schimbat generatii, presedinti, zone de lucru, preocupari, s-au legat si desfacut prietnii, dar in care LIANA a ramas aproape neschimbata. Cu o energie si un entuziasm de nestapanit, gata oricand sa ajute, ofere sau sa povesteasca ceva colegilor, dar lucida si intransigenta, ori de cate ori situatia o cerea, Liana a fost si trebuie sa ramana emblema a statorniciei si colegialitatii in Focul Viu.
Sincere condoleante Familiei, Prietenilor si Colegilor !
Cristian Goran
Astazi am revenit in tara, fara sa stiu ca in cele 10 zile in care am lipsit am pierdut un om de mare valoare sufleteasca. In urma cu doi ani, impreuna cu Liana si Kiss Ponta, am facut o frumoasa tura prin Muntii Mehedinti. A fost Liana pe care o cunosteam de peste trei decenii, plina de energie, vesela, calda, mereu dornica sa ajute pe toata lumea. Asa va ramane in amintirea mea ! - Ioan Povara
Buna ziua,
…. La rugamintea lui Radu, va trimit lista cu persoanele pe care noi le-am propus pentru titulatura de membru de onoare, lista pe care am votat-o la data de 12 iulie 2006, intr-o sedinta a Consiliului de Conducere. Pentru ca in mod sigur ne-au scapat fosti membri care merita pe deplin acest statut, va rugam pe dumneavoastra sa ne ajutati sa o completam cum se cuvine.
Lista noastra cuprinde: Cristian Goran,Ioan Povara, Horia Chirita, Bogdan Petrescu, Cristian Lascu, Gheorghe Ponta, Gabriel Diaconu, Cristian Panaiotu, Doru Badescu, Gheorghe Aldica, Dragos Petrescu, Vladimir Dudnic, Bebe Stoica, Razvan Petrescu, LIANA TOMA, Andrei Posmosanu, Gigi Paul Dragomir
Cu respect,
Ioana Panoiu
Secretar FV
Mai 25, 2009
Duminica trecuta am venit de pe Valea Cernei si de atunci vartejul evenimentelor in care am intrat, m-a obosit peste masura. De-abia intrasem in casa de la drum cand, tarrr telefonul. Era sefa care suna adunarea pentru luni la mitingul cercetarii. M-am prezentat plina de elan si noroc ca am intrebat ce nemultumiri avem (lipsisem 10 zile din capitala si nu eram la curent cu noutatile) pentru ca avand reflexele adormite de oboseala nu am vazut cand s-a facut gol in jurul meu. Reporterii cautau fraieri pentru interviuri si colegele au fugit ca potarnichiile. Am ramas eu, victima perfecta. Si uite asa am acordat interviu la TVR1, la jurnalul de seara, ca o adevarata VIPa. Asa ca la urmatoarea intalnire vreau sa se vada putina consideratie in ochii tai, ce papucii mei… Miercuri trebuia sa predau raportul de faza. Avusesem tentative de predare si in decembrie, ianuarie si aprilie, toate incheiate in coada de peste pentru ca ministerul nu avea bani sa onoreze eforturile noastre.
De data asta insa… surpriza. Raportul vechi fusese anulat, acum trebuind sa-l predau pe cel din octombrie. Si pune-te neica pe scris… Aveam la dispozitie doar o zi si jumatate. L-am predat la timp si… chiar a fost elogiat! Pentru ca saptamana sa se termine in tromba, am reluat amenajarile din casa. Mai aveam ceva materiale de randul trecut si joi am mai cumparat cate ceva. Vineri, sambata si duminica am avut santier in casa, azi noapte culcandu-ma la 12, dupa ce am facut curatenie generala. Bilantul se prezinta astfel: gresie in camara si debara, hol, balcon si logie; gresie si faianta in baie, WC-ul de serviciu si bucatarie, zugravit debara, camara si hol. Zi si tu, cum naiba sa nu fii mort de oboseala …
Si acum o sa-ti povestesc una din pataniile de la Herculane. Stam in vila lui Jean, colegul din Germania, in camera 4, avand colegi de suferinta pe Tudor, Felix (Mititelul), Alien si ursul Tedi, o namila de jucarie. Baietii se distrau in fiecare seara aruncandul ursul in patul unui nefericit. Cand l-au aruncat pe mine, l-am prins de cap sa-l azvarl pe dulap. Ursul s-a descusut la gat si au inceput sa curga bureteii din el. “L-ai muscat de jugulara, giurgiuveanca razboinica!” arata Felix dezaprobator spre mine. “Trebuie operat de urgenta ca mai e si strain pe deasupra!” mai adauga el in timp ce tasnea pe usa dupa ac si ata. Intre timp Alien a pregatit ursul de operatie delimitand cu hartie igienica campul steril. La revenirea lui Felix, intreaga echipa si-a pus masca peste gura (fasii de hartie igienica legate cu cate o fundita la spate). Si pentru ca orice pacient este conectat la aparate, Tudor bipaia din cand in cand asemenea batailor de cord.
Alien stergea cu grija fruntea transpirata de atata concentrare a Micutului cand… stupoare. Inima lui Tedi incepu sa bata navalnic, semn ca Tedi e pe duca. Sa te tii resuscitare! Felix ii masa cordul si ii da palme in timp ce Tudor ii facea clasica respiratie buche a buche. Revenit din morti, Tedi incepu sa se lamenteze. “M-a adus Jean din Germania ca sa ma omoare romanii!...” La finalul interventiei, a lesinat doctorul. Citise pe eticheta ca Tedi era din Targu Mures si nu Germanica, cum se da el mare… "Gogoasa si Tulucan mai lipsesc ca sa fie distractia completa!" completa Tudor plin de amaraciune la sfarsit, ca distractiei ii lipseau tocmai sarea si piperul deplasarilor.
Iunie 24 2009
In aceasta deplasare am aflat ca tu ai fost sufletul intregii paranghelii. Iti multumesc ca am retrait un pic din atmosfera de altadata. Am revazut cu nostalgie pe Geo, primul meu tovaras de cort, pe Panaiotu, colegul de mers pe teren, pe Goran- coechipierul meu din Liciovacea. I-am revazut cu emotie pe Lulu, Chirita, Terteleac, Luminita, Aura, Tabita si pe tine. Ce echipa redutabila alcatuiam odata... Pacat ca a lipsit Tiberiu!...Pentru toate aceste trairi iti multumesc din suflet. Si mai ales ca l-am revazut pe Martin, cel de care ma indragostisem in Liciovacea...Pe unii abia i-am recunoscut, altii mi-au parut neschimbati. Ce vrei, timpul isi spune cuvantul...Mi-ai creat o bucurie imensa, la care o sa ma gandesc cu nostalgie multa vreme.
August 4, 2009
Ca sa vezi ca nu va uit si ca sa-ti amintesc ca n-am invatat nimic in ciuda varstei, ciuleste urechile...In week-end am fost in Piatra Craiului. Am plecat cu Tudor, Elena si Georgiana vineri seara, ajungand pe la 10 la cabana Garofita, cu scopul declarat de a face creasta sudica a doua zi. Prognoza semnala ploaie sambata. De dimineata, ne-am sculat la 7, hotarati sa spargem muntii. Pe la 8 am pornit la drum dupa ce l-am trimis pe Tudor sa anunte cabanierului traseul ce-l vom urma. Ceea ce aflase cabanierul, mie imi era complet necunoscut. Stiam doar ca urma sa ajungem intr-o poiana. Binenteles ca, in stilul caracteristic, mi-am luat picioarele la spinare piuind din cand in cand ca sa tin legatura cu grupul. La prima intersectie am strigat la Tudor ca o sageata arata spre Plaiul Foii. “Tine-o tot inante” - veni aprobarea lui. M-am lasat furata de drum pana am ajuns la alta sageata: Marele Grohotis. Am urlat iar la Tudor daca o iau pe acolo. Fiind departe, eu am inteles ca nu, in timp ce el ar fi spus “nu stiu” (trebuia sa consulte harta). Cert este ca mi-a cerut sa-l astept (am auzit-o cu urechile mele). Am zbughit-o mai departe urmand triunghiul rosu pana la o rascruce cu doua sageti: cruce albastra spre Marele Grohotis si triunghiul rosu spre cabana Voina, 8-9 ore. Am piut iar sa primesc indicatii dar pentru ca nu mi-a raspuns nimeni, m-am culcat in poteca, fiind moarta de somn. Dupa 20 min m-am trezit si am realizat ca au luat-o pe alt drum. “Care sa fie acela daca a spus ca nu mergem pe Marele Grohotis?” Am luat-o pe cruce albastra spre Marele Grohotis piuind din toti rarunchii. Neprimind nici un raspuns am revenit iar la intersectie. Am pornit iar pe cruce albastra. Dupa doua preumblari intre intersectie si crucea galbena am auzit un piuit slab de raspuns. Fericita ca i-am gasit m-am asternut la drum si am dat peste…un grup necunoscut. I-am intrebat daca au vazut un baiat cu doua fete
“Pe Tudor?” – imi replica necunoscutul, lasandu-ma muta de uimire. Fiind preocuta sa-mi gasesc colegii nu am intrebat de unde il cunoaste. Am dat bice sa-l ajung pe cel cu harta. “Unde vreti sa ajungeti?” – ma intreba seful grupului, ca un om normal. Raspunsul meu l-a dezarmat complet: “Nu stiu”. Apoi mi-am adus aminte ca era vorba de o poiana. “Atunci luati-o spre dreapta” – ma sfatui omul binevoitor. Inainte de a pleca, baietii din grup m-au rugat sa le car si lor rucsacii ca sunt destul de vioaie.
Am inceput sa alerg pe munte chiuind de mama focului, doar doar o sa-i prind din urma. Triunghiul albastru pe care il urmam conducea spre creasta Pietrii Craiului prin saua Funduri. Traseul destul de dificil, urca pe niste grohotisuri expuse. Am intalnit si un cablu. Le-am depasit pe toate, hotarata sa-mi spal greseala actuala si pe celelalte din trecut. Pe creasta am luat cercul rosu care ducea spre varful Baciului/Omului, 4 ore. Dupa ce am urcat varful Funduri, nori amenintatori se vedeau in zare, tunetele trezindu-mi fiori de gheta pe sira spinarii. Am admirat in fuga peisajul care incerca sa-mi atraga atentia cu oglinda lacului Pecineaga, o cabana si muntii dezgoliti de paduri. (S-a taiat in disperare, pentru o imbogatire rapida. Bietii munti golasi isi expun disperati ranile lasate de drujbe, suferind in tacere). Tunetele si fulgere m-au adus cu picioarele pe pamant. “La vale cat mai repede, sa nu te prinda potopul singura, pe creasta” era gandul care imi sfredelea creierii incinsi de efortul urcusului.
Daca se udau stancile era dificil sa cobor. Cum eram singura, daca as fi patit ceva, nu stia nimeni de mine. Am luat-o la vale inconjurata de tunete. Din dorinta de a ajunge cat mai repede jos am ratacit traseul la nici 30 de metri de creasta: in loc de jnepenis am urmat un grohotis (mi s-a parut ca zaresc urme de pasi) pana la niste pereti abrupti. Haul care se casca sub picioarele mele, m-a trezit la realitate si m-am catarat inapoi pe grohotis, cu inima cat un purice. Am revenit in poteca si n-am mai pierdut drumul. Tunetele si-au marit frecventa si la fiecare bubuiala fugeam de parca aveam o haita pe urme. L-a un moment dat am dat peste o capra neagra in mijlocul drumului. Probabil ca vantul o impiedicase sa-mi simta prezenta. Ne-am speriat amandoua si, dupa un moment de ezitare, ne-am urmat fiecare traseul. Am uitat sa-ti spun ca pe stanci erau afine, si multe garofite (celebra garofita de Piatra Craiului) precum si o multime de alte flori, pe care nu am avut prilejul sa le admir, in goana mea nebuna. Aproape de cerdacul Stanciului m-am intalnit cu o pereche. Am vrut sa-i sfatuiesc sa se lase pagubasi ca vine ploaia dar n-am putut sa scot nici un sunet. De cand plecasem de la cabana nu bausem nici un strop de apa (desi caram cu mine o sticla de un litru si jumatate) si aveam gura uscata. I-am intors din drum si cand am intrat in padure a inceput ploaia. Inainte de a asta am schimbat cateva cuvinte cu doi tineri biospeologi care adunasera goange in pestera Stanciului si ii gasisem in grupul numeros de la urcare. S-au mirat ca am ajuns in creasta atat de repede. Jos, in vale, a stat si ploaia. Neavand nici-o grija, m-am pierdut in zmeuris mancand pe saturate zmeura si fragi. Mi-era foarte foame. La cabana i-am cerut cabanierului o harta sa vad si eu pe unde bantuisem si unde gresisem. Atunci mi-a spus cabanierul ca Tudor s-a dus in Poiana Ascutita adica, in sens opus. Am stat o ora la povesti si am aflat ca il chema Dan Nutu, are 55 de ani si a facut speologie la Racovita (rivalii de moarte ai Focului Viu, cercul meu de capatai) unde a fost si presedinte. Am depanat amintiri despre prieteni comuni si apoi l-am intrebat ce se mai poate vizita in zona. “Poiana Tamasel, aflata la o ora de aici, cu un urcus foarte abrupt”. Mi-am luat picioarele la spinare spre poiana, ajungand dupa doar 30 min. In poiana era o stana cu un catel negru. Ciobanii, am aflat la coborare, erau plecati cu oile. Aveau 700 de oi, 4 magari si 10 caini. Daca ar fi fost la stana, cred ca ma sfasiau cainii. Din poiana Tamasel erau 4 sageti: spre Plaiul Foii, spre cabana Voina, spre Umerii Pietrii Craiului si cerdacul Stanciului si spre cabana Garofita. Am admirat Marele Grohotis (nu mai imi cautam colegii), am vazut o limba mare de gheata pe unul din versanti si norii care se buluceau din toate partile.
M-am intors la cabana, moarta de foame si de sete. Am golit sticla de apa pe care am carat-o dupa mine peste tot, am asezat pelerina de ploaie pe iarba si m-am culcat la roata masinii. Cortul fusese strans inainte de plecare si masina era incuiata, cu cheile la Tudor. M-am trezit cand ciobanii si-au manat turmele pe langa mine spre poiana Tamasel. M-am crucit vazand magarii care mancau ciulinii plini de tepi. Ce limba puteau sa aiba oare? Ciinii, exemplare de ciobanesti mioritici, m-au lasat in plata Domnului stiind ca sunt pe teren neutru. Daca ma prindeau la stana, se schimba calimera. Bine ca erau plecati cand le-am incalcat teritoriul. Am gonit oile ca sa nu umple cu cacareze locul de masa si cort si, fericita ca am facut si eu un lucru bun pentru prietenii mei, am mai tras un puiut de somn. Apoi m-am sculat, am pus pelerina de ploaie pe mine si m-am indreptat spre cabana. La nici doua minute a inceput potopul. Cerul era brazdat de fulgere si tunete si ploaia cadea in cascada. Pe drum curgeau suvoaie repezi si colegii nu venisera inca. Daca ma cautau pe creasta? Ingrijorarea crestea pe masura ce timpul trecea si ploaia nu dadea semne de oboseala. Cand a stat ploaia (a durat 45 de min.) au aparut si colegii uzi pana la chiloti. In jurul mesei au inceput sa curga povestile, fiecare trecand prin aventuri incredibile. Apoi s-au scos aparatele de fotografiat, imaginile demonstrand ca totul a fost real. Numai eu n-am avut aparat. La povesti a venit si cabanierul. Departe de casa se reintregea familia mare a speologilor. Urmatoarea dimineata m-am sculat la 6 sa fac baie in rau si sa ma spal pe cap. Si pentru ca tremuram de frig (afara erau 100 C dupa ploaia rece) am plecat la vale dupa o raza de soare pe care am gasit-o dupa 4 km. Daca adaugam la cabanier pe cei doi tineri biospeologi si pe cei doi speologi din Cluj putem spune ca speologii se inmultesc mai rau ca iepurii. La final i-am promis lui Tudor ca n-o sa ma mai departez de grup, in speranta ca o sa ma mai ia pe teren.
Septembrie 18, 2009
In perioada 4-6 sep. am fost cu Tudor si Elena la Izverna. Acolo urma sa ne intalnim cu Emil, gazda noastra, profesor de geografie. Pe drum, am cumparat doi pepeni din camioneta unui cetatean, ratacit cu marfa intr-o benzinarie. I-am ales indelung: suficienti de mari ca sa nu fie vesteji, ciocaniti cu indarjire sa corespunda la tonalitate, fara bube si pete, cu coaja neteda, cu alte cuvinte, cei mai grozavi dintre semenii lor. Fericiti de achizitie, am mai oprit intr-o localitate, sa cumpere Tudor cate ceva. Revenit la masina, a deschis portbagajul si unul din pepeni s-a rostogolit, spargandu-se cu zgomot de caldaram. Parfumul de pepene copt s-a raspandit imediat in jur. Tudor si Elena si-au luat cate o bucata mai mare si s-au apucat sa manance cu pofta, ca sa limiteze paguba. A fost primul incident care avea sa anunte si altele. La Izverna am ajuns in miez de noapte, incarcati ca albinutele: salam, branza si cascaval, masline, ceapa rosie, ardei si rosii, friptura din ceafa de porc, pandispan cu prune si piersici si 12 cutii de bere pentru ca o vorba din batrani recomanda mancarea ca fudulie punand insa la temelie, bautura. Si cum batranii sunt intelepti prin definitie, de ce sa le ignori sfaturile?
Cand am intrat in curte, m-a intampinat un dulau negru si barbos, cu picioare de gazela – Tomita, corcitura de brac si ciobanesc. A fost dragoste la prima vedere, Tomita napustindu-se spre mine sa ma darame, nu alta. Desi Tudor si Elena erau cunostintele lui mai vechi, Tomita a simtit instinctiv cine-i responsabila bunatatilor din sacose. Dupa ce am mancat, am ramas la povesti pana tarziu. Noaptea n-am inchis un ochi. Eram lac de apa. Sa dormi intr-un sac mumie, gros, de iarna, cand afara sunt 17 grade reprezinta mai degraba o proba de rezistenta decat de somn.
Odata ce s-a luminat de ziua am plecat sa ma spal in Izverna. Tomita si-a manifestat intentia de a ma insoti si, pentru ca i-am trantit poarta in nas, a sarit gardul venind dupa mine. M-am plimbat in papuci prin roua diminetii, in aval, pana am descoperit bulboana ideala de scaldat si, dupa ce m-am dezbracat, i-a sapunul de unde nu-i… Ramasese pe gardul din spatele cismelei, cand ma spalasem noaptea pe maini. M-am intors dupa sapun si am revenit la bulboana insotita de neobositul Tomita. De cate ori traversam Izverna, Tomita urca pieptis o carare care se pierdea intr-un ocean de verdeata. Ardeam de nerabdare sa aflu mai multe despre carare. De fapt, tot ce ma inconjura reprezenta o noutate care merita explorata.
Dupa baia revigoranta (nu doar ca m-a trezit ci mi-a facut si ochi de melc si piele de gaina cu cele 9 grade ale apei iesita din pestera Izverna) mi-am incaltat bocancii (Tudor si Elena dormeau pana la 10) si l-am luat pe Tomita la o tura mica, de antrenament. Cararea s-a dovedit destul de grea pentru ora matinala la care am abordat-o. Inaintarea se facea printre ruji de mure, joarde de macese, crengi de salcam si tulpini de scaieti. Orice neatentie se platea. Tot ce purta tepi si spini se agata de bluza, pantaloni, picioare si maini cersindu-ti atentie. Tomita topaia la stanga si la dreapta, in fata si in spate, ca un bezmetic. Ma rugam sa se infunde naibii cararea, sa scap odata de cosmarul tepos. Cararea insa, serpuia mai departe imperturbabila, spre disperarea mea. De ce nu renuntam? Curiozitatea, bat-o vina!... Din cand in cand luam pauza de smuls tepi si de mancat prune si mure. Aventura sau poate apa rece ca gheata imi provocase o foame de lup.
Aproape de varf m-am intors si din lunca am luat o alta carare care traversa pe versantul de vis a vis. Poteca se catara printre sisturi, prin padure. Totul se desprindea sub talpi transformandu-se in praf. L-a iesirea din padure, un barbat isi sapa gradina de zarzavat. Mi-a spus ca locul se numeste Dealul Satului. Ce ti-e si cu lipsa asta de imaginatie!...Mi-am propus sa explorez locul cu de-amanuntul a doua zi. L-am fluierat pe Tomita. Gata cu hoinareala, doar aveam obiective precise…
Cand soarele a ajuns de 3 sulite pe cer, mi s-au trezit coechipierii. Ne-am asezat la masa. Mi-era o sete teribila. Nu-i de ici de colo sa zburzi cu noaptea in cap pe doua dealuri incercand sa tii pasul cu Tomita. Sub privirile ingrozite si dojenitoare ale lui Tudor am ras o cutie de bere Silva neagra, de 9 grade. Cum coechipierii erau cam lenesi si drumul spre Poienile Beletinei lung si anevoios, trebuia sa ma urnesc cat mai repede din loc sa nu risc vreo surpriza. Ma astepta un urcus dificil, sub un soare necrutator.
Emil ma atentionase sa urc pana dau de niste poieni, inconjurate de gard. Acolo sa ma opresc sa-i astept. Urma sa mergem impreuna pana la aven si de acolo, in 30 de minute eram in Poienile Beletinei.
Am inceput urcusul. Caldura dogoritoare imi fierbea sangele si creierii in cap. Piuiam din cand in cand asteptand sa ma lamuresc pe unde se afla coechipierii. Neprimind niciun raspuns, mi-am continuat drumul. Am lasat in spate poienile inconjurate de garduri, o pajiste cu capite si un conac parasit si am intrat in padure pe langa cativa aluni. Intr-unul din ei, preocupata de stransul recoltei, o veverita nici nu a observat ca trec la o lungime de brat distanta. Cand am fluierat-o a disparut ca o naluca printre ramuri. Poteca strabatea o vale uscata catarandu-se printre bolovani uriasi si trunchiuri groase de copaci. Nu existau marcaje. Zgarieturile potcoavelor pe bolovani aratau ca drumul este strabatut frecvent de ciobani. Ma afundam in interiorul padurii sarind din piatra in piatra. Apoi poteca a abandonat prima vale si, dupa o traversare, si-a continuat urcusul pe firul altei vai, terminata printr-o ramificatie. Am luat-o in dreapta pe triunghi albastru. Bineinteles ca nu vazusem nici-o harta a zonei, ghidandu-ma doar dupa intuitie. Curand, poteca a prins o vale prapastioasa, coborand abrupt. Am mers pe ea o jumatate de ora. Credeam ca ma scoate in Beletina, amintindu-mi ca la capatul padurii, cand urcam de pe Valea Cernei exista o ramificatie cu doua marcaje: triunghi albastru spre Beletina si cruce rosie spre Foieroaga. De unde sa stiu atunci ca triunghiul albastru urmat de mine iesea de fapt in Izverna? Intuitia feminina daduse gres de asta data. M-a ingrijorat faptul ca poteca cobora in loc sa urce, Beletina fiind sub Varful lui Stan, cel mai inalt punct al Poienilor. Cu inima stransa am abandonat-o revenind in intersectie. Am construit o movilita de crengi sa-mi regasesc drumul spre casa daca ma ratacesc iar. Poteca din stanga intersectiei urca abrupt pe langa o vale adanca. La un moment dat au aparut si niste pereti stancosi. Eram sigura ca sunt pe drumul cel bun. Speram sa ies undeva in Poiana Porcului sau poiana Megdved. La capatul drumului am dat peste niste stane, ciobanii cu oi zarindu-se undeva, in departare. Am examinat cu atentie locurile. Nu recunosteam nimic. Pe cativa copaci am zarit un marcaj: dreptunghi rosu cu margini albe. De ce nu il mai intalnisem pana atunci? Sa fi taiat cineva copacii marcati? Am baut apa de la un izvor captat pentru animale si de frica cainilor am facut stanga-mprejur.
Continuarea, e pe drum. Asa o sa afli cum am cazut in cap, julindu-mi fruntea, nasul, genunchiul si cotul. De ce in cap? Pentru ca atarna greu neuronii. Daca ar fi fost fundul mai mare, cadeam in fund...
P.S. Abia astept sa mai veniti in tara. De ce? Pentru reprezentati tineretea mea...
Septembrie 23, 2009
Sa continuam aventura...
Pe drumul de intoarcere, am inceput sa aud voci. Si cum stau bine cu piticii, am banuit ca sunt oameni prin apropiere. Daca erau ciobani, o bagasem pe maneca. M-am gandit sa-mi incerc norocul, asa ca am strigat din toti rarunchii: Tudore! Tudoreee!!! In caz ca sunt coechipierii, m-am scos. Altfel, sa stie si ciobanii ca nu sunt singura…Spre bucuria mea a raspuns Tudor. Dupa voce, parea ca se afla dincolo de valea prapastioasa. Sa fi urcat pe la groapa Iorgovanului? Parca vazusem o poteca pe un grohotis dar, parea inabordabila.Urland unii la alta, ne-am inteles ca cucu-n padure. Cand mi-au cerut sa urc pana la ei, le-am spus ca sunt in coborare. Puturosii!... Asta era ora de plecat la explorare?...Eu ma saturasem deja de colindat singura prin padure.
La un sfert de ora de la intalnirea cu ei am ajuns la intersectia cu gramajoara de lemne si am inceput sa cobor prima vale, continuand apoi pe Valea Domnisoarelor. Atunci a inceput sa bata vantul, din ce in ce mai tare. Ma grabeam sa nu ma ploua. Degeaba ma straduiam sa vad cerul printre copaci. Nu se zarea nici-un petecut. Sarind din piatra in piatra, un vaiet prelung urmat de o troznitura m-a facut mica cat un purice. In clipa urmatoare am tasnit ca din pusca. La timp… O craca groasa a cazut cu zgomot in locul pe care abia il parasisem. Am avut noroc cu carul. La iesirea din padure, nori negri, amenintatori, se imbulzeau pe cer luminati de fulgere. Tunetele bubuiau asurzitor sporind, daca mai era necesar, nelinistea din jur. Dumnezeule, ma astepta o panta abrupta, in argila!... Daca ma prindea ploaia pe ea, imi rupeam picioarele… Dupa ce ca era abrupta si cu un sant pe mijloc, marginile santului aveau conuri de brad, numai bune de alunecat. Intr-un final, am ajuns acasa. Picioarele imi tremurau de efort si incordare. Scapasem intreaga si de data asta. M-am dus sa ma spal in Izverna si apoi m-am apucat de supa. Ma rugase Tudor sa le fac supa de plic, sa manance ceva cald la intoarcere. Trebaluiam prin bucatarie cand s-a pornit potopul. Apa curgea in valuri. Ce noroc am avut!... Odata terminata supa (avea o culoare, un miros dar mai ales un gust, ca la mama vitrega) m-am dus in camera sa ma intind. Se facuse seara si ma prinsese si pe mine oboseala. Am lasat usa deschisa, sa nu ma sufoc in sacul de dormit. Ud
fleasca, din bezna si ploaie, s-a ivit Tomita, care, ostenit, s-a culcat pe locul lui Tudor. “Oare vine de la avenul baietilor de e asa de frant?” –i-am plans de mila bietului animal. Si m-am grabit sa-l ospatez: branza de bivolita, salam banatean si friptura. Tarziu, in noapte au aparut si colegii. La avenul lor nu plouase. Le-am pus supa la incalzit, am scos friptura si berea si ne-am asezat la povesti. Asa am aflat ca, la iesirea din Valea Domnisoarelor s-au intalnit cu o ursoaica cu pui. Binecrescuta, ursoaica a mormait un salut de curtoazie de le-a inghetat transpiratia pe sira spinarii. Apoi si-a vazut linistita de drum, nestiind ca baietii se inarmasera s-o intampine, cu ce le picase in maini. Portiunea mai grea de drum au ocolit-o prin gradina lui Emil (Emil este proprietarul unei portiuni din deal) asa ca nu au trebuit sa faca echilibristica noaptea, pe marginile umede ale santului, printre conurile de brad. Am mai aflat ca Tudor l-a tinut cu forta pe Tomita la plecarea Lianei si ca animalul ramasese la tatal lui Emil unde se ospatase pe cinste. Asta nu-l impiedicase sa profite de naivitatea mea si sa se ghiftuiasca cu mancarea truditorilor de avene.
Duminica, daca nu ma rataceam iar, trebuia sa cautam Avenul din Gauroniul cel Rau, descoperit pe vremuri de Focul Viu. A urmat inca o noapte de cosmar in sacul meu mumie. Cum s-a luminat de ziua, l-am luat pe Tomita si-am plecat la spalat. Cat m-am spalat, Tomita a colindat dealurile din jur ivindu-se cu precizie de ceasornic ori de cate ori ma puneam in miscare. Dimineata asta planuisem o plimbare pe Dealul Satului. Dupa ce mi-am pus bocancii, am vazut ca Tomita are un prieten, o piticanie alba cu pete negre. Degeaba l-am alungat. Se tinea scai. Pe urcus, Tomita s-a facut nevazut intr-o clipita. Era copia la indigo a Lianei din tinerete. Uratania isi tara labutele obosite alaturi de mine. Eram ca doua babatii. Am ajuns sa-l indragesc, vorba proverbului: “Fosta-i lele cat ai fost dar acum esti stir cu bors”. Cand am iesit din padure ne-au intampinat cainii unui cioban, inconjurandu-ne. Ca niste paznici de nadejde, Albinosul a dat alarma si Tomita i-a pus pe fuga. Nimeni si nimic nu ne mai sta in cale. Intregul deal ne apartinea. Poteca urca domol serpuind pe coama. Soarele rasarea luminand fuioarele de ceata de deasupra vailor. De acolo, de sus, privirea mi-a zabovit mai intai asupra poienilor din ajun, apoi asupra satului, a grohotisurilor de pe versantul cu rujii de mure. Cateii se harjoneau in iarba inalta printre picurii de roua. Mi-am indreptat pasii pe o carare care disparea intre copaci si care m-a scos intr-o livada cu pruni si corcodusi. De foame mi-am umplut mainile cu fructe. Prunele erau mici si dulci ca mierea, corcodusele, desi coapte, ceva mai acrisoare. Le-am mancat cu riscul de a ma deranja la stomac. Cu burta plina, puteam sa admir acum in liniste maretia acestei dimineti placute de toamna. Albulete s-a intins langa mine, sa-l scarpin. Privirea imi zabovea pe cate un colt de stanca sau un firicel de iarba. Nu stiam unde sa mi-o indrept mai intai. Ei, gata cu reveria… Se scoala capcaunii morti de foame…
Inainte de a pune masa am plecat in sat dupa paine, insotita de neobositii mei tovarasi. Pentru Tomita era prima incursiune in sat. La trecerea noastra, ulita s-a animat brusc. Cocosii si gainile se ascundeau in gaura de sarpe, pisicile isi puneau coada pe spinare disparand in varf de gard, cainii latrau furibund printre uluci. In fata magazinului s-au oprit. I-am cerut vanzatoarei doua paini si ceva de mancare pentru insotitori. “Tacamuri de pui” – imi recomanda vanzatoare. “Congelate?” – o intrebai prevazatoare. “Da”-veni raspunsul. “Nu pot sa astept pana se dezgheata. Sunt morti de foame, au alergat cu mine pe dealuri” – o lamurii. Cantarindu-i marfa de pe rafturi, m-am hotarat in final: “Dati-mi un salam mai mare si niste biscuiti. Biscuitii sa fie fragezi! – o atentionai pe vanzatoarea cea ametita. Am incarcat rucsacelul cu bunatati, am luat punga cu biscuiti in mana si am parasit civilizatia alaturi de admiratorii mei
canini. I-am dat lui Albulete un biscuite. Cu el in gura a fugit pe drum si s-a oprit sa-l manance, tinandu-ma sub observatie, ca nu cumva sa ma descotorosesc de el. Cand o pisica i-a taiat drumul, a lasat biscuitele deoparte, a alergat-o putin, de antrenament si fericit ca si-a pus dusmanul pe fuga, a continuat ospatul. In timp ce Albulete baga spaima in pisici, Tomita tavalea cateii care indrazneau sa rada de culoarea lui. Acasa le-am impartit salamul frateste. Cu biscuitii a fost mai greu: li se lipeau de cerul gurii, de fragezi ce erau. La final au lichidat restul de supa in care am inmuiat painea. De abia se mai miscau. Am scos masa in curte. Puteam manca in liniste. Cu burtile pline, cateii zaceau la umbra. Si cum o mancare buna trebuie stropita din belsug ca sa alunece pe gat, am mai ras o cutie de bere, Carlsberg. De data asta Elena era cea ingrijorata. “O sa te mai misti?”“Si inca cum, o sa vedeti in curand!...”
Mai dureaza putin suspansul cu cazatura…
Octombrie 2, 2009,
Ne-am suit toti trei in masina. Trebuia sa apucam drumul de Poieni, marcat cu cruce rosie si apoi sa ocolim Rapa Rosie. Asta era tot ce stiam. Cam putin, o sa spui dar, destul de mult avand in vedere informatiile pe care le detin de obicei. Restul amanuntelor le discutase Tudor cu Emil, plecat in Severin la lectiile de condus. Odata coborata din masina mi-am luat rucsacelul in spinare si tule-o nene, ca dau turcii navala!... Pentru ca eram o colega adevarata, ma opream din cand in cand sa vada si cele doua hariciumbe pe unde o iau. Cunosteam drumul cu ochii inchisi. Il strabatusem acum doi ani in ambele sensuri, cu ocazia scolii de canioane. Caram un rucsacel cu 2 litri de apa (apa noastra, a tuturor), pelerina de ploaie, un pulover si cele necesare in caz de accident (fasa elastica, plasturi, rivanol, etc.). Mai in gluma mai in serios il prevenisem pe Tudor ca e riscant sa lase apa la mine. Daca ma pierdeam in stilul caracteristic, mureau de sete. Tudor nu a luat avertismentul in serios… Dupa un urcus anevoios am ajuns in dreptul Rapii Rosii. Pantele, aproape verticale, cu argila framantata de copitele magarilor te infiorau doar privindu-le. Am virat stanga, pe o poteca ce abia se ghicea printre ferigi si tufele de mure. In fata, Liana, se razboia cu ferigile ca un giugiuvean get beget, Tudor toaleta cu maceta ce scapa viu din macel si Elena, la urma, profita de pe urma celor doi viteji - asta era faimoasa echipa de cautare... Poteca serpuia, incolacindu-se in jurul dealului. Daca ocolea rapa, trebuia sa urce. Nici pomeneala de asa ceva. “Opreste-te sa verific drumul!”- imi striga Tudor disparand rapid printre ferigile uriase. Avea GPS-ul pe care introdusese coordonatele avenului. Am ramas pe loc. Dupa el a plecat si Elena. A fost prima data cand am ascultat de cineva si… a iesit cum nu se poate mai prost! “Liana!’ – ma striga Tudor intr-un tarziu. M-am urnit alene de langa o tufa cu mure coapte. “Liana!” – mai repeta Doru inainte de a mari pasul pe poteca ingusta. “S-a intamplat ceva, oare?” N-am fugit prea mult pentru ca m-am impiedicat de o radacina, rucsacul s-a dezechilibrat si dupa o pirueta a la Michael Jackson, rucsacul mi-a venit peste cap, trantindu-ma la pamant. Sticla cu apa m-a lovit, presandu-mi fata de poteca. Cum nu plouase de mult, mi-am infipt dantura in tarana, fruntea si nasul sprijinindu-se in singura piatra de pe drum. Am incercat sa ma ridic dar, o ploaie de stele dansau frenetic in jurul meu. Nu-i de ici de colo sa te dea o sticla de apa de 2 litri, cu fataul in pietroi. L-am strigat pe Tudor. “Tudore, hai ca am cazut!... Rau de tot!” – am completat, ca sa inteleaga gravitatea situatiei. Mi-era teama ca o ridicare brusca ar fi dus la o noua cazatura. Tudor a venit intr-un suflet. Eram julita pe frunte, nas, genunchi si cot. Ma durea foarte tare capul. Simteam ca-mi face explozie sau implozie. Eram prea ametita ca sa mai judec logic. Bine ca nu-mi pierdusem tartacuta… Ma durea si umarul drept. Rucsacul a fost la un pas sa mi-l disloce. Tudor m-a sters cu servetele umede. Aveam tarana in par dar mai ales in gura. Scuipam intr-una sa scap de ea. “Asa-mi trebuie…” Dracu m-a pus sa ascult de cineva eu, care nu ascult nici de mine insami…” Si cum romanul e filozof, am cugetat la patania abia incheiata: “ Ce ti-e si cu urmasii lui Einstein. Au neuronii foarte densi. Altfel nu se explica de ce am cazut in cap si nu in cur!...” Din dreptul unui conac parasit a inceput urcusul pe care il asteptam de mult. Impleticindu-ma pe picioare (de la cazatura, nu de la bautura, nu mai fi carcotas) m-am aruncat pe panta, in sus. Pe masura ce inaintam stelele verzi se transformau in portocalii si galbene luminandu-mi, alaturi de soare, drumul. Si cum orice panta imi produce o stare de euforie, am calcat iar acceleratia. Regasisem marcajul de Poieni si dorinta de aventura. Am trecut pe langa o padurice de pini si doua izvoare. In dreptul unor conace m-am oprit sa-i astept. Piuiam din cand in cand sa stie ca mai traiesc si ca, in ciuda incidentului regretabil, nu mi-am iesit din forma. La primul conac Tudor l-a intalnit pe mos Craciun, o ruda indepartata a lui Emil. Cracin urma sa ne furnizeze toate detaliile necesare gasirii avenului din Gauroniul cel Rau. Gauroniul cel rau…Hmmm, ce poate fi mai rau decat drumul pe care tocmai cazusem? Mos Craciun si-a chemat un vecin mai tanar si a inceput
sa sporavaie fericit ca a gasit fraierii care sa-l asculte. Recunosc ca mi-e foarte greu sa inteleg pasareasca vorbita de localnici. Am urmarit mana intinsa de Craciun ca pe un indicator si am luat-o iar la sanatoasa. Poteca traversa un paraias urcand pe langa un gard si cateva case. Am trecut de o spartura in gard si m-am oprit intr-o poiana cu fan. Odata facuta recunoasterea in teren, m-am intors dupa Tudor si Elena. La intrarea in padure ne-am despartit, rasfirandu-ne printre copaci. M-a apucase iar frenezia de inceputuri. Imi doream din suflet sa-l gasesc. Rascoleam fiecare scobitura, faceam echilibristica pe lapiezuri incercand sa ghicesc printre stanci si trunchiuri de copaci unde naiba e intrarea misteriosului aven. La un moment dat m-am apropiat de Tudor si Elena care coborau pe fata versantului. Ii urmaream de sus convinsa ca zbaterea lor este zadarnica cand, Elena a strigat triumfatoare. Gasise avenul. Am coborat si eu sa-l vad. Piatra aruncata cadea 6-7 secunde. Asta era. Bolovanul incastrat in perete, deasupra intrarii corespundea descrierii. Putin mai jos de intrarea principala se afla o alta. Tudor si Elena i-au curatat gura de pietre si au inceput echiparea. Vantul prinsese sa bata cu putere. Se lasase frigul, tantarii din padure napustindu-se cu trompele ridicate pe o Lianarebegita si batuta de soarta. Le-am lasat colegilor sticla de apa si, cu pielea de gaina am apucat-o pe panta in sus. Ce colegi am… Puteau sa ma felicite… Din sticla nu lipsea nici un strop!... O sa zici ca li s-a uscat gura de sete pe pantele muntelui si pe soarele naucitor de afara. Inexact! Uiti ca am trecut pe langa doua izvoare? Daca n-au baut e vina lor, ca doar s-au mosmondit destul…Capul ma durea ingrozitor. Ii promisesem lui Tudor ca-l astept la mos Craciun, la conac. Nori negri, amenintatori se buluceau pe cer, vantul batea in rafale. Degeaba am rupt-o de fuga, bluza de matase nu ma incalzea. Pulovarul era prea gros totusi asa ca, l-am lasat in rucsac. Pe drum m-am intalnit cu mos Craciun. Era lopata adica, mort de beat. I-am spus sa-i transmita lui Tudor ca plec acasa, sa nu ma prinda ploaia pe Rapa Rosie. Cu limba impleticita Craciun m-a invitat la conac, ca e duminica si trebuie sa bem si noi ceva asa, ca de sarbatoare. L-am depasit in fuga, lansandu-ma ca fulgerul la vale. Trebuia sa-i demonstrez orgoliului meu sifonat ca sunt in stare sa cobor Rapa Rosie si am abordat-o eroic. Pe la mijlocul pantei, mi-am blestemat ideea. Argila farimitata se desprindea de sub talpi, rostogolindu-se la vale. Serpuiam in bucle stranse ca sa impiedic alunecarea. Tunetele aminteau ca ploaia e foarte aproape. "Dumnezeule Mare, sa ies intreaga din Rapa. Nici dracu nu stie pe unde bantui!..." Odata ajunsa in sosea puteau sa se deschida baierele cerului… Aveam pelerina de ploaie. Spre norocul meu, ploaia mi-a dat ragaz. Cei 4 km i-am parcurs fara incidente. Primul lucru facut acasa a fost o baie zdravana in Izverna, sa scap de tarana din gura si sangele de pe genunchi. Tomita m-a insotit la bulboana si imediat ce m-am dezbracat s-a asezat pe lucrurile mele, pazindu-le cu strajnicie. Simtea ca o sa-l parasim in curand. Cum aflase, curat mister... Proaspat spalata, abia am pasit in casa cand s-a dezlantuit potopul. O perdea de apa curgea din cer. Tomita s-a culcat pe locul lui Tudor. Dupa 2 ore mi-au venit colegii. Avenul se infunda la vreo 70 de metri, cu slabe sperante de continuare. Pe drumul spre Bucuresti a plouat incontinuu. Vremea se schimbase complet. Din calda si senina devenise mohorata si friguroasa, cu aspect de toamna tarzie. Aici se incheie deplasarea noastra la Izverna. Mi-am spalat echipamentul de hoinareala si acum astept o noua invitatie. Cuvantul magic “hai!” ma va arunca imediat in bocanci.
Octombrie 18, 2009
Din ciclul “Mi se-ntampla numai mie” sau “De ce, Doamne, mi se-ntampla numai mie?” va prezentam astazi: “Sticla de sampanie”. S-o luam cu inceputul. Matei ma anuntase ca trece vineri pe la mine. Cine este Matei? Unul din fostii mei elevi, actualmente student. Si pentru ca majoritatea tinerilor din ziua de azi sunt fluturi de noapte, Matei veni in jur de 21,30 insotit de o sticla de sampanie si doua cutii de bomboane Raffaello. Sampania era din visiene, pentru copii (nu putea sa se urce ametit la volan…). Ce sarbatoream? Primele ore din viata de student. Parca presimtind ce avea sa se intample, l-am rugat sa ma lase pe mine sa deschid sticla. Cum astrele mi-erau potrivnice, Matei s-a oferit sa rezolve pardalnicul de dop ca doar e barbat, ce papucii mei!...In linistea serii, bubuitura ce-a urmat cred ca a trezit tot blocul. Sampania, calda si agitata bine in traficul din capitala, a pornit sa curga in valuri peste birou, covor, scaunul tapitat si blugii lui Matei. Mi-am pus mainile in cap si am alergat dupa mop. Am strans cat am putut din licoarea dulce si lipicioasa si ne-am apucat de povesti (pe uscat, ca din sampanie a ramas cate un deget orinzontal pentru amandoi): ce-a facut in vacanta, ce colege are, despre cursuri, profesori, etc. Dupa 2 ore a plecat si, cand sa adun paharele de pe birou, ochii mi-au cazut pe linoleul de culoare neagra. “De ce e negru, ca doar sampania e rosie?” Ma uit mai bine si sa te tii… Covorul si linoleul de sub birou se umplusera de furnici. Si dai si lupta cu invadatorii in mijlocul noptii… Am spalat scaunul in cada cu dusul, am spalat covorul, am spalat linoleul de cateva ori, am spalat temeinic biroul, paharul, sticla apoi am pulverizat tevile de calorifer si covorul cu un spray de gandaci (de furnici nu aveam in casa, ca m-a ferit Al de Sus de asa ceva pana acum…) si am ridicat covorul pe doua scaune sa se usuce. M-am temut ca pana la ziua circula vestea ca e petrecere la Liana si ma trezesc nu doar cu toate furnicile din bloc ci si cu alea din blocurile de vis a vis… Stiam ca o picatura de sange in ocean atrage rechinii de la kilometri. De unde sa-mi imaginez ca sampania mea de visine are acelasi efect asupra furnicilor. Si uite asa, gestul frumos al lui Matei, m-a pus la treaba in miez de noapte…Intrebarea pictorului imi sfredelea creierii: “De ce sunt eu cel mai prost dintre toti?” Nu stiu daca a aflat raspunsul. Poate ar trebui sa-l cautam impreuna…
O Liana ghinionista
Decembrie 22, 2009
M-am gandit ca acum, in plina iarna, n-ar strica si ceva imagini cu soare si floricele pus nostalgia dupa taberele tineretii noastre. Va doresc la tot familionul un an nou plin de bucurii.
Ianuarie 22, 2010
A nins 3 zile incontinuu si acum s-a lasat un ger cumplit care, conform meteorologilor va dura 2 saptamani. Pana o sa reuseasca soarele sa topeasca nametii, ne strecuram cum putem. Acum a inceput sa ninga iar. Tot meteorologii ne anuntau ca de la inceputul lui februarie vine primavara. Naiba sa-i mai inteleaga. De la televizor aflam ca Geona a pierdut alegerile datorita flacarii violet si vrajitorilor lui Basescu. Doamne, in ce tara traiesc! Cum naiba sa o parasesti cand distractia e in floare!...Cum ma mai eliberez putin (din cand in cand mai si muncim, nu doar ne hlizim), iti promit o epistola pe cinste. Ce iti face familionul?
P.S. Tudor a plecat cu Elena in Laos, urmand sa se intoarca pe 8 feb.
Ianuarie 27, 2010
Brrr, ca nu se mai termina odata frigul. Imi clantane dintii de aproape o saptamana. Noptile sunt in jur de - 25 de grade si ziua in jur de - 18. In Covasna s-au atins -35 de grade. Daca n-ar trebui sa ies la serviciu, n-as scoate nici macar nasul pe geam. Cand vin la munca ma delectez cu un camp de maci de pe Destop si visez cu ochii deschisi la Valea Cernei... Hai pa, ca mi-au inghetat degetelele pe tasta.
P.S. Spune-mi ca tremurati si voi putin ca sa fiu si eu fericita...
Februarie 21, 2010
Uraaa!!! abia astept sa va vad si sa tropai pe creste. chiar azi ma duc la alergat!
September 1, 2010
Gata cu concediul...La finalul lui am fost cu Adi, sora-mea, 8 zile la o pensiune din Moeciu de Sus aflat la 12 km de Bran. La pensiune ca pensionarii...Zona este superba! De sus, de pe platou, admiram atat crestele Bucegilor cat ale Pietrii Craiului. Am facut multe excursii la Coltul Pitigoiului, Salasul bunicului, Valea Moecelului, Paraul Gainii, Valea Popii care duc toate la stanele de pe munte. Am avut parte de o vreme frumoasa, cu un cer senin, de un albastru cum doar toamna poti vedea. Am dormit, mancat pe saturate si colindat de dimineata pana seara. La 7 km de Moeciu se afla satul Pestera, la poalele Pietrii Craiului, cu cea mai veche pensiune din tara, pensiunea Folea. Moeciu este plin de pensiuni cu muscate la ferestre si terase din lemn, casutele itindu-se dintr-un ocean de verdeata. Am fost cucerita iremediabil si mi-am promis sa revin ori de cate ori voi dori sa ma relaxez. Pensiunea am gasit-o pe internet si la Moeciu am fugit gonita de valurile de canicula din capitala cand termometrul arata in jur de 39 de grade la umbra. Desi stau la birou, inca mai visez la poienile cu flori si magarul care ne scula in fiecare dimineata. Gata cu reveeria ca celulele stau la coada la masurat...
P.P.S. Cred ca ti-ar fi placut la Moeciu ca era mancare pe saturate si buna de-ti lingeai degetele...
September 1, 2010
Mi-am adus aminte ca esti restant cu pozele cu Liana pe pietroaie facute in ziua cand am plecat sa verificam daca mai era barajul. Ai idee daca a iesit apa colorata pe undeva?
September 2, 2010
Asta da surpriza!...Poza este foarte reusita. Ma refer la fenomenul carstic, respectiv la Zaton...Mii de multumiri ca m-ai facut celebra! Iti promit si mai multe prajituri pentru data viitoare. Sa poti tu sa mananci la cate stiu eu sa fac!...Alerg in fiecare zi de-mi sfaraie calcaiele ca sa fiu in forma si la anul...
September 17, 2010
Uraaa! Nadal a castigat US Open si pentru ca tot laboratorul a suferit alaturi de mine le-am facut colegelor galusti cu prune. Si pentru ca au iesit o minunatie, au promis ca se duc sa dea acatiste sa castige Nadal si turneul campionilor de la Londra doar doar vor mai capata ceva. Vezi ce face o fana adevarata pentru idolul ei...
Sa-mi spui si mie daca a iesit fluoresceina la analize. Saptamana asta a fost frumoasa si calduroasa, numai buna sa alerg si sa ma gandesc cu nostalgie la frumoasele zile de pe Valea Cernei...
October 7, 2010
Vazand la TV imagini despre catastrofa din vestul Ungariei, de la Fabrica de aluminiu, care se pare ca va afecta toata Europa, mi-a venit in minte discutia din vara. Dorinta de inavutire a unora distruge sanatatea si vietile altora. Si cand te gandesti ca si ai nostrii doreau sa exploateze aurul de Rosia Montana cu cianuri... Apele acide si radioactive din rezervorul fisurat au distrus vegetatia si solul si daca patrund in Dunare va fi vai si amar...Normal ca pentru unii exploatarea a insemnat progres (progres personal, desigur).
November 8, 2010
Din ciclul “Mi se-ntampla numai mie…” sa vedem ultimele ispravi.
Firma Perkin m-a trimis la Galati, la facultatea de Inginerie Alimentara pentru un training asa incat am intrat intr-o agentie de voiaj dupa bilet. La ghiseu, o blonda platinata, planturoasa, cu un decolteu adanc din care iesea un sirag de margele si un lant gros de aur, ma evalua dintr-o privire in timp ce recitam pe dinafara : “Sunteti draguta sa-mi dati un bilet pentru Galati la rapidul 871 de la ora 6,10? “ - a urmat o scurta pauza (in care m-am gandit daca sa iau si biletul de intors tot atunci s-au sa-l procur din Galati) si la final un - ”la clasa I.” “La clasa I?” – ma privi neincrezatoare matroana. “E scump, doamna si nici nu merita…” completa ea, in timp ce biletul iesea din calculator. “ Nu conteaza - incercai eu timid sa indrept lucrurile – plateste serviciul. “Da, acum trebuie sa-l schimb – marai fara chef functionara de la ghiseu. “Ei, lasati, tot ati spus ca nu merita…” o consolai grabita, ca nu cumva sa-i sara tandara. “Da ce faceti la Galati?” – se interesa plina de curiozitate individa. “O achizitie” – o lamurii repede si dadui sa ies afara. Daca i-as fi spus ca sunt expert in spectrofluorimetrie ar fi zis ca o injur de mama si mai sarea si la bataie. Norocul meu ca ghiseul era inalt si nu mi-a vazut sacosa de piata, din foaie de camuflaj si nici portmoneul Gucci dintr-o punga de lapte cu vacuta ca, mi-ar fi dat bilet la marfar, intre tampoane…
Aflasem ca facultatea, unica in tara era foarte cautata de studenti pe vremuri. De pe portile ei ieseau viitori directori de la fabricile de mezeluri, ciocolata, panificatie, branzeturi, bere, vin. Si acum este la fel de bine vazuta pentru ca noi, romanii am fost si am ramas mancaciosi. La Galati m-au intampinat in gara si m-au introdus intr-o sala de seminar unde trei doamne roiau ca albinutele carand platouri de mancare. M-am frecat la ochi si cand le-am spus sa lasam mancarea ca avem mult de lucru, m-au condus in laboratorul cu aparatul, coborand si platourile pe scari. In jur de 10 seara intram in casa, moarta de frig si de oboseala. In Galati nu era caldura desi noaptea termometrul indica 00 C, iar mesele cu faianta din laborator amplificau frigul de afara. La intoarcere a fost intuneric si nu am mai vazut peisajul dezolant al Baraganului, cu ciulini, scaieti si oile stranse ciopor sub rafalele de vant. A doua zi m-am dus la serviciu, stiind ca am experiment. De aceea nu ramasesem peste noapte la Galati, sa dorm la hotel ca oamenii. Surpriza, celulele nu crescusera suficient si experimentul se anulase. Simteam cum mi se inchid ochii de somn. Nu visam decat patul in care sa ma trantesc odata ce ajung … Acasa am pus un dovleac in chiuveta sa-l spal. Trebuia ras si lasat la foc domol sa scada pentru a-l transforma in placinta a doua zi. Dupa ce incepea sa fiarba mi-as fi pus mancarea la incalzit ca mi-era o foame de lup. In timp ce spalam dovleacul, tarrr telefonul. O voce agitata ma anunta ca trebuie sa dau o fuga pana la matusa-mea, in Cotroceni, ca nu raspunde la telefon. Vara-mea din Ploiesti plangea cu sughituri ca i s-a intamplat ceva rau matusi-mii. Matusa are 88 de ani si e singura de cand a murit unchiu. Ma duc la ea in fiecare sambata cu de-ale gurii pentru ca nu mai are pe nimeni. Desi eram chiauna de somn, am incercat si eu s-o sun, apoi am rugat o vecina sa treaca pe la dansa. Ma gandeam ca nu ii merge telefonul. Vecina a pus paie pe foc ca nu o vazuse deloc si nici nu-i auzise pasii prin casa. Cu o saptamana mai inainte matusa imi aratase rochia de inmormantare. Sa fi fost premonitie? Stam ca pe ace asteptand telefonul cand o voce de barbat (vecina apelase la alt vecin ca sa fie singura cand bate la usa) ma anunta ca nu raspunde nici la telefon nici la usa si sa ma duc repede ca cheama pompierii. Mi s-a varsat adrenalina in sange, am cautat sa dau de Tudor dar n-a raspuns la telefon, am luat niste bani, pentru orice eventualitate, si cu inima stransa am coborat la un taxi. Normal ca circulatia era de cosmar la ora 19, i-am spus taximetristului sa se grabeasca sa nu ajunga pompierii inaintea noastra, era sa facem accident dar in final, am ajuns teferi. Cand ma apropiam de usa, surpriza! Din casa se auzea un glas zglobiu vorbind la telefon. Apas soneria si urlu din toti rarunchii Lili la intrebarile repetate ale matusii. Matusa-mea e cam fudula de urechi. Am tipat atat de tare ca s-a alertat si vecinul. Cand a deschis usa gatita ca o florica, s-a zgait la noi, intrebandu-se ce vrem in miez de seara. Fusese la o sindrofie data de o colega de gimnastica, de 90 de ani venita din America, asa ca fetele. Abia sosise. “Ce, nu mai poate omul sa plece o zi de acasa fara sa v-anunte?” – se arata nedumirita. In timp ce vecinul a dat fuga sa contramandeze pompierii care erau deja pe drum (mai riscam si-o amenda), m-am asezat jos sa-mi revin din soc, am baut un pahar cu apa si i-am cerut s-o sune pe vara-mea care plangea cu sughituri. M-am intors acasa pe la 9 seara, flamanda si epuizata. De ce, Doamne sunt eu cel mai prost dintre toti?- vorba Pictorului. Asta este intrebarea la care caut de mult un raspuns satisfacator...
December 5, 2010
Cand am venit la serviciu dupa micul concediu datorat bolii,am gasit cateva poze facute de Posme in octombrie pe Valea Cernei. Iti redau o fraza din mail: "Beletina a fost inedita pentru ca dupa atitea zile de ploaie se formasera vreo 12 laculete." Si acum vine intrebarea. Daca in Beletina se formeaza laculete si paraiase dupa cateva ploi, unde se duce toata apa provenita din zapezi? Or la altitudine ninge nu gluma in timpul iernii... Daca tu ai renuntat la poieni, au inceput acum sa ma preocupe pe mine. Cred ca am avut ghinionulunei secete sau a unui loc nu tocmai bine ales pentru colorare...
December 20, 2010
Astazi fac parte dintr-o comisie pentru acordarea titlului de CS1 unor tineri colegi, printre care se numera si colaboratorii mei Ana si Daniel. Si m-am gandit sa facem o petrecere dupa examen drept care am pus de-un tort cu piscoturi, ananas, ciocolata si frisca facut de mine la inceputurile speologiei si dupa care murea Kiss. Mai tii minte cand am carat o cutie cu ananas tocmai de la Babele? Asta era celebrul tort care costa o avere o felie. Il mai tii minte? Mai venim la serviciu pana miercuri inclusiv, ca sa petrecem pentru anul care vine ca de lucrat, nu poate fi vorba. De cand aud primele colinde la radio nu-mi mai sta capul la treaba.
January 12, 2011
Institutul nostru a accesat un proiect despre aria protejata Gura Dobrogei-200 ha (pasuni, paduri si doua pesteri - Adam si Lilieci). Se vor face studii de identificare specii, cartare, mentinere si imbunatatire a speciilor si habitatelor la exterior si interior.
Stii ceva despre cele doua pesteri, unde se afla ele si cam ce dimensiuni au? Ai vreo adresa de mail a lui Povara sau Lascu?
February 7, 2011
Culmea Zaganului-continuare
Noroc ca s-a mai incalzit!... M-am saturat sa tremur de frig in ultimele zile...
Si pentru ca vajgaraia de pe culme ne trezise spiritul de aventura si ziua nu se terminase inca dar si pentru ca eram tineri (mai ales ei) si nelinistiti (mai ales eu) am hotarat sa mai cascam gura prin zona. Atunci m-a intrebat George daca am vazut vreodata o salina. Raspunsul meu negativ a fixat urmatorul obiectiv: salina de la Slanic Prahova. Ne-am suit in masini hotarati sa o vizitam si apoi sa mancam. Pe drum am oprit la Muntele Verde sa adunam cateva pietricele colorate. Baietii abia asteptau sa ma vada infricosata in liftul care te ducea scartaind din toate incheieturile, in maruntaiele muntelui de sare. La poarta minei, pe langa celebrele ciocane mai era un afis, la loc vizibil pe care nu scria ciocanitul interzis (perversule, numai la prostii ti-e gandul) ci „inchis pentru retehnologizare”. Uraaa, am scapat si de data asta!... Mai tarziu am aflat de la Dani ca liftul cobora cam 5 minute intr-o bezna totala. „Trebuia sa fii atent la buzunare?- il iscodii eu. „Da de unde, atent sa nu borasti pe vecinul de vis a vis – ma lamuri el.
Mina ca mina da, de mancat, unde puii mei o sa mancam? Carasem de pomana atata mancare? Atunci Florin a amintit de „Baia Baciului” sau „Grota Miresei”, un loc de agrement cu foisoare numai bune de intins masa. Ghinion!... Si Baia Baciului era inchisa... Invartindu-ne de colo colo am zarit un nene cu un ciocan. Ascultandu-ne oful s-a oferit sa ne rezolve contra unei mici atentii. Dupa ce i-am dat banii ne-a bagat pe toti printr-un restaurant. Curtea restaurantului da in Baia Baciului. Am trecut un pod si ne-am impotmolit pana la glezne in noroiul care inconjura foisorul. Masa si bancile erau pline de labele de la chermeza cateilor din zona. Eram si asa suficient de innamoliti ca sa ne mai formalizam de noroiul de pe mese .... Am scos mancarea din sacose dupa ce am admirat peisajul din jur. In fata Grotei miresei era o baltoaca si o stanca de sare neagra, in stanga sa, bazinul cu apa sarata si statuta plina de alge.
Am mancat salata de vinete, sandwich-uri, friptura cu cartofi pai, ridichii si ardei capia, miere si tort sau, mai bine zis, lichior Angelli. De ce? Pentru ca nu ma apuc de o prajitura daca nu am in casa o sticla plina cu lichior. Am constatat in atata amar de vreme ca alcoolul conserva cel mai bine prajiturile pe canicula. De unde canicula, o sa zici? Si ce-oi vrea acum, sa schimb reteta in functie de alternanta anotimpurilor? Si-a dovedit valabilitatea-n timp, e batuta-n cuie si gata!... George a luat o lingura si pentru ca i s-a parut buna a mai ravnit la una.
La plecare, se aprinsesera ghirlandele de beculete de pe pod si de sub copaci am vazut rugurile aprise. In jurul lor se aflau butucii acoperiti cu paturi si un purcel care se rotea in protap, sfaraind. Ne aflam cumva in fata vreunui ritual dacic? In cazul acesta, unde ne erau stamosii? In locul unor daci musculosi m-am multumit cu urmasii lor degenerati care in loc sa-si tabaceasca fundurile in razboaie si-l tabacesc pe scaune, in fata calculatoarelor... Si pentru ca urma sa soseasca nuntasii ne-am luat talpasita si gandul de la purcelusul rumen.
La masini ne-am despartit. Florin, Razvan si Andrei au mai ramas in Ploiesti in timp ce noi ne-am intors in Bucuresti. Ca sa fie sigur ca nu s-a aghezmuit cu tortul, George si-a facut alcooltestul. Si uite asa s-a terminat aventura de o zi, cadoul lui George si al Alinei. Prea duceam dorul unei deplasari...
May 10, 2011
Am revenit duminica seara dupa o tura pe Valea Cernei. A fost scoala de canioane. Din pacate a plouat mult si a fost foarte frig. Cand soarele stralucea la amiaza de abia se atingeau 11 grade in Herculane. Am profitat de doua zile mai frumoase si m-am dus pe Vlascu unde vantul era sa ma doboare asa incat mi-am umplut rucsacul cu pietrele care straluceau frumos in soare: micasisturi aveam sa aflu mai tarziu, sau lestul meu ca sa nu ma sufle vantul. Deplasarea a avut multe evenimente hazlii: tortul ornat cu un morcov si doua rosii Cherry de ziua barbatului, comentariile picante la serialul urmarit de mine, domnisoara infasurata intr-un prosopel care astepta apa calda si a deschis usa ca sa intrebe cand vine, etc.
De fiecare data cand plec de pe Valea Cernei incep sa visez deja la o noua reintoarcere... Poate ma ia Posme si pe mine in turade fotografii din octombrie...
June 16, 2011
Din pacate vestile sunt din cele mai proaste. Se pare ca nodulii din ficat ar fi niste metastaze. Inca nu se cunoste sursa. Dupa computer tomograf mi-au dat sa mai fac rezonanta magnetica nucleara si apoi marcarii tumorali. Nu pot decat sa merg inainte si sa astept rezultatele. Azi noapte n-am dormit deloc. Acum m-am impacat cu gandul.
June 20, 2011
Astazi mi-a facut internare scriptica la spitalul militar central ca sa pot face analizele gratis. EKG-ul a iesit perfect. Mi-a luat foarte mult sange ca sa-mi faca toti marcarii tumorali. In doua, trei zile sunt programata sa fac RMN-ul. Cu rezultatele de la marcarii tumorali si RMN se va sti exact ce vor face in continuare. Noroc cu doctorul chirurg, tatal elevei mele de la meditatii, sotul Anei Maria din Buzau, pe care o cunoaste Aura. Telefonul este bun, am vazut ca m-ai sunat dar atunci nu-l aveam la mine.
June 21, 2011
Astazi am facut radioscopia pulmonara. Pana acum inima si plamanii sunt OK. M-au programat la RMN vineri la ora 10. Tot la sfarsitul saptamanii ies si rezultatele de la marcarii tumorali. Ce pot sa fac decat sa astept? Din pacate asteptarea este foarte chinuitoare...
June 22, 2011
Pana vineri cand am RMN-ul sunt in vacanta de la nenea doctorul. Cateva zile vor zugravi laboratorul asa ca nu voi mai avea calculator. Daca vineri se hotareste sa ma interneze efectiv de luni nu mai am cum sa iau legatura mult timp de acum incolo. Numarul meu de mobil este 0740595506. Am facut pandispan cu visine si l-am adus colegilor ca sa sabatorim internarea. Ce zici, nu-i asa ca-mi lipseste o doaga? Daca le-as avea pe toate n-as fi eu Liana. Decat sa stau in tensiune prefer bisturiul si sa stiu ca mai lasa ceva din mine nu de alta dar sa mai aiba si amaratele astea de picioare ce transporta. Si ca sa fie tacamul complet, alataieri mi-au sosit bocancii comandati lui Posme pentru deplasarea din Padis. Cred ca o sa ma incalt cu ei in salon sa le fac inaugurarea...
Aceeasi Liana inconfundabila
June 24, 2011
Buna ziua,
Sunt Emilia Visan, o prietena. Doamna Liana Toma m-a rugat sa va tin la curent despre starea de sanatate a dumneaei, scriindu-va de pe aceasta adresa de e-mail. Astazi a fost la spital si a facut RMN-ul, nu i-au dat inca rezultatele (i-au dat in schimb CD-ul) si nici rezultatele de la analiza aceea unde s-au utilizat markerii tumorali. Luni se va interna, cum s-ar spune pe bune, pentru operatie, cel mai probabil.
Cu respect,
Emilia Visan
June 28, 2011
Buna ziua,
Revin cu vesti. Ieri Dna Liana s-a internat la Spitalul Militar din Bucuresti. Acum se afla in cladirea mare, de 10 etaje, cu intrarea dinspre Calea Plevnei, la etajul 2, sectia chirurgie, rezerva 8. Ieri a trecut medicul pe la dansa undeva dupa pranz, i-a spus ca o sa o opereze miercuri (adica maine). Inca nu au iesit rezultatele de la analizele cu markerii tumorali, dar din ce rezulta de la RMN, problema nu sunt acele chisturi de pe ficat, ci ovarul stang. Acesta sigur o sa i-l scoata, dar se va vedea in timpul operatiei, pentru ca se vede cu ochiul liber, daca vor continua sa scoata tot uterul sau nu. Pe medic il cheama Dr. Mihai Tanase. Aseara a trecut si medicul rezident pe la dansa si i-a spus cum va decurge operatia. In tot cazul, dupa ce ii va face operatia, la sfarsit i se va pune o substanta (citostatic) in abdomen pentru vreo 2 zile si dupa aceea o scoate prin dren. Acest citostatic are rolul de a elimina, pe cat posibil, orice celula bolnava.
Am vorbit chiar acum cu dansa si este in pregatiri. (dupa cum stiti, in spirit de gluma, mediul rezident este frumusel foc, de abia asteapta intalnirea cu el....).
Cu respect,
Emilia Visan---
June 30, 2011
Buna ziua,
Chiar acum am vorbit cu dansa la telefon. Ieri a operat-o, operatia a decurs in conditii normale. A avut o tumoare care se pare a fost benigna, analiza cu markerii a iesit bine. I-a fost rau de la citostatice si ii e rau in continuare, dar au spus ca-i baga din nou citostatice peste o luna. Acum e in salon din nou, nu e la reanimare, nu a mai putut vorbi prea mult... se intelege.
Cu respect,
Emilia Visan--
August 17, 2011
Hai noroace!
La doua zile dupa ce fac citostaticele, cand trece efectul calmantelor am dureri mari care ma tin vreo 2 zile. Dupa ce trec pot sa zburd nu alta. Sambata am fost cu sora mea si o prietena in Herastrau sa sarbatorim ziua marinei. Si pentru ca autoritatile le promisesera bucurestenilor o plimbare gratis cu vaporasul punand la dispozitia doritorilor 12 vaporase, doritorii s-au asezat la coada cu noaptea in cap. Daca-i gratis e bucurie si buluceala mare!... Am privit de pe malul opus cum romanasii au luat cu asalt vaporasele impartind coate si racnind din toti rarunchii. La final au fost nemultumiti de organizare. Au vrut toti sa se suie primii, disperati ca la tura a doua ar trebui sa plateasca. Cand nu ne vom mai purta ca babuinii?
September 19, 2011
Firma Perkin m-a rugat sa fac o deplasare la Cluj pentru un training la Facultatea de Chimie a Universtatii Babes Bolyai. Am plecat marti seara cu trenul de 19,40 si am ajuns miecuri dimineata la 5,30. Afara, intuneric bezna. Unde naiba sa colinzi la o ora atat de matinala cand cei de la facultate ma asteptau la 8,30? Hopa... Ia, stai!...Gradina Botanica. Gradina mi s-a parut cel mai interesant obiectiv. Bine, bine o sa zici, o fi el nemaipomenit dar cum naiba sa intri la 6 dimineata daca nu sari gardul? Se vede ca nu mai ai incredere in calitatile de strateg ale Lianei... Am luat-o pe portarita prin invaluire. I-am explicat ca vin tocmai de la Bucuresti, ca sunt in delegatie si colegii mi-au cerut imperativ sa nu ratez Gradina, ca e cea mai frumoasa din tara (de unde sa stie saraca de de trei ori am folosit aceeasi placa?). Daca mai insistam putin, ar fi varsat lacrimi amare pe umarul meu asa ca, mi-a drumul. Mi-am frecat labutele fericita si am zbughit-o pe alei. De la intrare m-a intampinat parfumul trandafirilor. Am urcat spre turnul de apa traversand un paraias. Am coborat la apa pe sub o bolta de copaci umbrosi. Parca eram la munte, intr-o deplasare speo. Mi-am reluat urcusul descoperind noi alei si poienite. Doua ore m-am invartit prin gradina, cu rucsacelul in spate. La facultate am lucrat pe branci pana la ora 14. Cand explicatiile si demonstratia practica erau in toi, m-a sunat Miruna.. I-am spus sa-i transmita doctorului, taticul ei, ca a operat organul care nu trebuia: nu ovarul avea probleme ci, capul de am mers trei ore incontinuu, cu rucsacelul in spinare.
Firma imi rezervase loc la hotelul Sport, aflat in imediata apropiere a facultatii: trebuia sa traversez Parcul Central ca sa ajung la hotel. Cand am intrat in parc, surpriza. Camioane, buldozere, fierastraie brazdau parcul de la capat la altul. Se asfaltau de zor aleile. Cele vechi disparusera sub un strat gros de noroi (plouase ziua precedenta). Dupa cativa pasi prin namol, m-am dat batuta. Am ocolit parcul si am intrat in hotel. La receptie, zambetul amabil al duduitei a fost repede acoperit de picamere. Hotelul era in renovare. Mi-a spus ca pot sa merg in alta parte. Unde naiba sa ma duc cand nu cunosteam orasul? In plus, eram moarta de somn si de foame. Prin semne, mi-a dat de inteles ca de la ora 18 inceteaza activitatea constructorilor. M-am scos!...Dupa o masa afara, pe terasa, m-am dus la culcare in zgomot de picamere. Vis a vis de hotel, camioanele veneau si plecau in sir indian. Se lucra de zor la stadionul central. Urma sa fie inaugurat in curand cu un concert Scorpions. Din cauza stadionului toata zona era un imens santier: hotelul, parcul si strada de pe care se scoteau sinele de tramvai. Ca doar odata vine Scorpios la Cluj... Si tocmai atunci picasem si eu, mot. M-am trezit pe la 17,30 si am plecat in oras, sa-mi limpezesc creierii ciufuliti de atatea zgomote. Am ajuns la Bastionul Croitorilor unde am vazut o expozitie de pictura. Curand, privirea mi-a fost atrasa ca un magnet de o strada ce urca in panta. Uraaa! Trebuia sa-mi pun picioarele la treaba ca prea lenevisera in vara. Am aflat de la un cetatean ca strada se chema Calea Turzii si ca, daca ma fortam putin, as fi nimerit la...Bucuresti. M-am multumit sa urc doar pana in cartierul Zorilor. Am ajuns la hotel transpirata si flamanda dupa o alta escapada de 2,3 ore. Cand sa ies din camera, manata de foame, ma suna Felix. Isi schimbase tura si urma sa ajunga in Cluj in 20 de min. Ne-am dat intalnire la Teatrul National si pentru ca l-am atentionat ca sunt o blonda rapitoare ca o stiuca, mi-a zis sa stau in dreptul statuii lui Blaga, sa ma recunoasca. Langa statuie se afla un panou publicitar imens cu afisul piesei de teatru din stagiune: Cantareata Cheala. A naibii potrivire... Si cand te gandesti ca a fost fara intentie (Felix n-a mai vazut o piesa de teatru de un car de ani)... Am plecat impreuna la un club unde ne asteptau Adi si Dan. M-am bucurat sa-i vad. Firma Perkin contribuise, fara sa vrea, la cea mai ravnita deplasare a mea. Am stat de vorba pana tarziu. Felix insista sa-mi dau peruca jos sa ma mangaie pe cap. „Crezi ca sunt Vasilica, sa-ti aduc noroc si apoi, nici nu este iarna...?” i-am retezat elanul tineresc. Ne-am despartit, ajungand la hotel cu un taxi. Surpriza lui Felix a fost de proportii. Iesirea mi-a crescut moralul care si asa este la cote maxime. Si cum naiba sa nu lupti cu boala cand prietenii te sprijina.
La intoarcere am facut 10 ore cu trenul. Si cum ziua nu exista vagon de dormit, mai aveam putin sa ma dau cu capul de geam ca aurolacii. Din discutia cu nasul am aflat ca nu mai exista tren rapid datorita infrastructurii subrede. In gari, magaziile si cantoanele stau sa cada. Deoarece s-a desfiintat CFR Marfa (deoarece garniturile intarziau si marfa se deteriora) si personalul a fost redus, magaziile si cantoanele parasite au atras ca un magnet amatorii de chilipiruri care au trecut la dezmembrare in doi timpi si trei miscari. Privita din tren, Romania parca a iesit recent dintr-un razboi devastator. Asteptam turistii sa le aratam ruinile epocii de aur.
P.S. Stii care e culmea citostaticelor? Sa-ti cheleasca peruca... Am tras aceasta concluzie dupa ce mi s-a desprins un fir din peruca. Ieri am fost la sarbatoarea Bucurestiului. Herastraul era strabatut de trasuri impodobite cu ghirlande de trandafiri de plastic albi si rosii, micii sfaraiau pe gratare, alaturi de butoiasele pantecoase cu bere, clabucii de fum ridicandu-se pana la ceruri.
October 19, 2011
Ieri am facut a cincea serie de citostatice din cele sase. Hemoleucograma a iesit in limite normale.Daca pana acum eram rapitoare cau stiuca (de la peruca blonda) mai nou, sunt si extrem de pretioasa (de la cata platina mi-am tras pe vene). Cum termin tratamentul am pofta de o bere ca toata vara i-am dus dorul.Va multumesc pentru urari si de abia astept sa mai batem impreuna coclaurii.
December 14, 2011
Ieri m-am prezentat cu bocceluta la spital dupa cum convenisem cu nenea doctoru. Am facut radioscopie pulmonara care a iesit OK. Si dupa o ora de asteptari a aparut nenea doctorul care mi-a spus ca s-a modificat schimbarea. S-au reprogramat operatiile si ca nu mai ma opereaza joi ci, luni. Am lasat rucsacelul in cabinetul doctorului si am plecat acasa urmand sa revin duminica dupa amiaza la spital. M-a lasat in grija medicului de garda de duminica care trebuie sa ma pregateasca pentru operatia de luni. Asa ca azi sunt iar la serviciu asteptand cu nerabdare sa ma taie odata ca sa scap de o grija. Sunt ca pacientul din bancuri pe care doctorul il da afara pe usa si el revine obsedant cerand sa fie bucatit la nesfarsit.
Un pacient plin de umor,
Liana
Ianuarie 1, 2012
Draga noastra Liana Toma nu mai e printre noi de la ora 4.41. - Emilia
Nu pot sa cred….tac. - Doru Badescu
Trista plecare! - Emil Mateiciuc
Cuvintele sunt prea putine uneori sau nu le gasim pe cele potrivite. Sa o pastram pe Liana in memoria noastra ca o buna colega si un om deosebit! DUMNEZEU SA O ODIHNEASCA! - Nicu Dobrescu
Este greu sa-mi inchipui o tabara a Focului Viu fara LIANA TOMA. In ultimii 30 de ani ea a fost poate cel mai bun exemplu de pasiune, abnegatie si colegialitate din acest club de speologie. Trei zeci de ani in care la Focul Viu s-au schimbat generatii, presedinti, zone de lucru, preocupari, s-au legat si desfacut prietnii, dar in care LIANA a ramas aproape neschimbata. Cu o energie si un entuziasm de nestapanit, gata oricand sa ajute, ofere sau sa povesteasca ceva colegilor, dar lucida si intransigenta, ori de cate ori situatia o cerea, Liana a fost si trebuie sa ramana emblema a statorniciei si colegialitatii in Focul Viu.
Sincere condoleante Familiei, Prietenilor si Colegilor !
Cristian Goran
Astazi am revenit in tara, fara sa stiu ca in cele 10 zile in care am lipsit am pierdut un om de mare valoare sufleteasca. In urma cu doi ani, impreuna cu Liana si Kiss Ponta, am facut o frumoasa tura prin Muntii Mehedinti. A fost Liana pe care o cunosteam de peste trei decenii, plina de energie, vesela, calda, mereu dornica sa ajute pe toata lumea. Asa va ramane in amintirea mea ! - Ioan Povara